Nosferatu – Un film Gothic perfect, susținut de o poveste terifiantă și o serie de performanțe actoricești notabile

Robert Eggers (The Witch) este una dintre cele mai inovatoare și cutezătoare voci creative din ultimul deceniu, mai ales în ceea ce privește domeniul filmelor horror, regizorul găsind un echilibru perfect între componența cu influențe clasice a genului și un mod de prezentare revoluționar pentru a da naștere unor povești deosebit de profunde și speciale, apreciate atât de critici, cât și de publicul larg pentru suflul nou pe care acestea îl aduc în cinematografia modernă. Ultimele zile ale anului 2024 au adus pe mare ecran cel mai nou proiect al lui Eggers, intitulat Nosferatu, o reinterpretare inedită a filmului cu același nume lansat acum mai bine de un secol, care oferă publicului o experiență cinematografică unică, alcătuită dintr-o poveste terifiantă, o cinematografie impecabilă și o serie de performanțe actoricești notabile, care merită să fie amintită drept piesa de rezistență din filmografia lui Robert Eggers și o veritabilă capodoperă a genului Gothic, precum și una dintre cele mai puternice producții ale ultimului an.

Nosferatu urmărește povestea lui Ellen Hutter (Lily-Rose Depp), o tânără bântuită de neajunsurile vieții ei, care ajunge să își vândă sufletul unei forțe demonice misterioase pentru a primi aprecierea de care duce lipsă, dar acest târg neobișnuit se dovedește a fi unul deosebit de periculos pentru că maleficul Nosferatu (Bill Skargård) are planuri mult mai profunde cu tânăra protagonistă, iar asta va declanșa o serie de evenimente nefericite care îi vor afecta în moduri nebănuite pe toți cei care îndrăznesc să stea în calea sa. După câțiva ani de la incidentul declanșator al poveștii, Thomas Hutter (Nicholas Hoult), soțul devotat al lui Ellen, este trimis în Transilvania pentru a încheia un contract între firma pentru care lucrează și un bizar conte carpatin, dar acolo află că gazda sa este nimeni altul decât demonul care a pus stăpânire pe sufletul soției sale, Nosferatu folosindu-se de această ocazie pentru a reintra în viața lui Ellen și a-i corupe pe toți cei care gravitează în jurul acesteia, iar singurii care îi pot opri planul diabolic sunt Thomas și aliații săi, dar și Ellen, care trebuie să facă pace cu trecutul său pentru a putea salva lumea de sub dominația unui rău căruia chiar ea i-a dat vitalitate și putere de-a lungul anilor.

Fiind în același timp o adaptare neoficială a romanului Dracula scris de Bram Stoker, dar și o reinterpretare modernă a peliculei Nosferatu: A Symphony of Horror, filmul scris și regizat de Robert Eggers avea toate șansele să nu aducă nimic nou sau inovator într-o poveste arhicunoscută și emblematică pentru genul horror, dar acesta a reușit să se folosească cu măiestrie de  familiaritatea publicului cu materialul sursă pentru a putea contura o altfel de poveste cu vampiri, mult mai împământenită în realitatea istorică a vremurilor în care acțiunea are loc (prima jumătate a secolului al XIX-lea), precum și în trăsăturile de bază ale genului horror/Gothic (atmosfera apăsătoare și locațiile înfricoșătoare, prezența forțelor/ritualurilor oculte sau a viselor profetice/blestemelor transgeneraționale). Desigur, acest lucru nu ar fi fost posibil în lipsa unei direcții narative temerare, care să pună în valoare totalitatea elementelor componente ale proiectului (cu precădere, cinematografia spectaculoasă și scenografia macabră) prin intermediul unui tablou general neașteptat de complex și de intrigant, țesut cu atenție și respect pentru a oferi publicului o experiență cinematografică de neuitat, croită după modelul tradițional al predecesorilor săi, dar definită printr-o abordare inedită și o regie impecabilă.

Luând în considerare cele menționate anterior, complexitatea tabloului general creat nu este dată de pluritatea firelor narative dezvoltate, filmul fiind concentrat în exclusivitate pe un singur conflict principal (dejucarea planurilor diabolice ale lui Nosferatu), susținut de o serie de povești adiacente interesante (călătoria primejdioasă a lui Thomas în Transilvania, declinul emoțional/mental al lui Ellen sau drama familiei Harding), ci prin felul în care această țesătură narativă este echilibrată pentru a contrabalansa caracterul întunecat al poveștii cu o serie de momente și teme de discuție cu influențe moderniste, care plasează producția horror la confluența mai multor genuri cinematografice contrastante, dar complementare. Genialitatea acestei abordări revoluționare se vede cu desăvârșire în ultimul act al filmului, acolo unde Eggers își dă frâu liber imaginației și conturează un deznodământ uluitor de bine gândit și pus în scenă, care încheie în cel mai satisfăcător și tragic mod posibil povestea lui Ellen și a vampirului Nosferatu, folosind ultimele secvențe ale proiectului pentru a sublinia cu sensibilitate și oroare mesajul central al filmului, dar și pentru a menține intactă integritatea acestuia în fața propriilor reguli stabilite și a canoanelor clasice ale poveștilor de genul acesta.

Un ultim capitol unde producția strălucește în mod deosebit este cel al performanțelor actoricești, livrate de o distribuție fantastică, pregătită să alterneze cu ușurință stările emoționale radicale ale tuturor personajelor de la un cadru la celălalt, fără a pierde niciun gram de credibilitate în acest proces provocator și contribuind major la conturarea lumii înfricoșătoare a începutului de Epocă Victoriană. Fără doar și poate, Lily-Rose Depp (The Idol) este motorul central al acestei povești, creionând portretul lui Ellen Hutter cu o sensibilitate aparte, dar și cu o forță interioară primejdioasă, care o plasează pe aceasta în centrul tuturor conflictelor și îi oferă tinerei actrițe ocazia de a-și demonstra versatilitatea artistică în unele dintre cele mai tulburătoare momente ale filmului. În același timp, Bill Skargård (The Crow) livrează o nouă performanță notabilă în pielea personajului titular, o misiune deosebit de dificilă deoarece Nosferatu este adus la viață cu o serie de efecte practice și artificii stilistice uimitoare, dar restrictive pentru îndrăgitul interpret, care a reușit să își arate măiestria artistică și cameleonicitatea unică în ciuda acestor limitări, conturând portretul unei figuri antagonistice memorabile și neașteptat de captivante.

Referitor la ceilalți membri care fac parte din distribuție, contribuția cea mai semnificativă o are Nicholas Hoult (Juror #2), interpretul personajului Thomas Hutter, care se face remarcat drept punctul de sprijin omniprezent al lui Ellen, ale cărui verticalitate și devotament sunt puse la grea încercare pe tot parcursul filmului, iar tânărul actor se achită de această datorie în mod absolut onorabil, chiar dacă protagonistul își pierde din importanță și relevanță până la sfârșit. În schimb, Aaron Taylor-Johnson (The Fall Guy) și Emma Corrin (Deadpool & Wolverine) livrează două performanțe oarecum stereotipice, Friedrich și Anna Harding nefiind atât de bine ancorați în povestea filmului precum ar fi trebuit, dar ajută la consolidarea atmosferei apăsătoare a acesteia cu interpretările lor aproape mecanice și lipsite de naturalețe. De asemenea, Willem Dafoe (Saturday Night) și Simon McBurney (Carnival Row) strălucesc în două roluri secundare memorabile, profesorul von Franz și Herr Knock contribuind la definirea sferei oculte a poveștii și fiind protagoniștii unora dintre cele mai șocante momente ale proiectului, care le permit experimentaților actori să fure toată lumina reflectoarelor cu interpretările lor excentrice și desprinse parcă dintr-o lume mult diferită de cea în care trăim.

Ultimul deceniu a fost unul care a marcat evoluția fulminantă a genului horror și aducerea sa sub o nouă formă în mentalul colectiv, grație unor proiecte cinematografice spectaculoase și a unor voci creative cutezătoare, din rândurile cărora face parte și veșnic surprinzătorul regizor Robert Eggers. Așadar, Nosferatu nu avea cum să lipsească de pe lista celor mai bune filme ale anului 2024, construind o poveste terifiantă, susținută de o serie de performanțe actoricești notabile, o cinematografie impresionantă și o direcție regizorală impecabilă, care oferă publicului o experiență perfectă din toate punctele de vedere, desăvârșind o operă de artă care merită să fie recunoscută drept o veritabilă capodoperă a genului Gothic și autograful stilistic incontestabil al lui Eggers, dar și o încununare plină de succes a tuturor încercărilor recente de a implementa un nou mod de a spune povești înfricoșătoare pe marele ecran, care nu sunt dedicate exclusiv unei abordări clasice șablonarde și sunt deschise spre inovație artistică și profunzime tematică.

Evaluare

1. Actorie – 5/5
2. Poveste – 5/5
3. Regie – 5/5
4. Scenariu – 5/5
5. Imagine – 5/5
6. Entertainment Value – 5/5

Scor Final – 5/5