The Electric State – Un film science-fiction cu o premisă interesantă, dar cu o direcție narativă neinspirată și o execuție mediocră

by Alex Haulică · 28 martie 2025

Platforma Netflix este, fără doar și poate, cea mai populară platformă de streaming din toate timpurile, având un catalog de producții care acoperă toate genurile cinematografice și lansând anual sute de proiecte care mai de care mai interesante și apreciate. Totuși, filmele produse de Netflix în ultima vreme nu au mai reușit să păstreze nivelul calitativ superior la care publicul s-ar fi așteptat, având în vedere resursele umane/materiale de care dispune platforma, iar asta se reflectă negativ asupra renumelui său impresionant și dă de înțeles că nu calitatea produsului primează acum, ci cantitatea acestora raportată la numărul total de vizualizări. Astfel, o victimă mai mult sau mai puțin fericită a acestui trend este pelicula The Electric State, cel mai nou film al duo-ului regizoral Russo (Avengers: Endgame), care se bucură de o premisă ofertantă și relevantă în contextul social actual, dar care suferă major din cauza unei direcții narative neinspirate și a unui execuții mediocre, care nu permit poveștii să își atingă adevăratul potențial.

The Electric State urmărește povestea lui Michelle (Millie Bobby Brown), o tânără rămasă orfană în urma unui accident de mașină devastator, care este nevoită să își trăiască viața într-un context global imprevizibil, cauzat de o revoluție a roboților și amplificat de aroganța umană care a condus la o pace precară între cele două specii beligerante. După ce Michelle primește o vizită inopinată din partea unui robot misterios care pretinde că fratele său este în viață, tânăra pornește într-o aventură plină de neprevăzut de-a lungul unei Americi post-apocaliptice cu speranța de a-și reîntregi familia cu orice preț, indiferent de pericolele la care se expune sau cărora le dă naștere. Totul se complică, însă, atunci când Michelle află că trebuie să intre ilegal în așa numitul Electric State, locul unde societatea roboților a fost încarcerată la sfârșitul războiului, fapt care o obligă să facă echipă cu excentricul contrabandist Keats (Chris Pratt) și cu simpaticul său acolit Herman (Anthony Mackie), iar reverberațiile acțiunilor lor dramatice amenință să destabilizeze întreaga ordine mondială și să provoace schimbări majore în relația dintre om și mașinărie.

Având în vedere că această producție avea la bază cunoscutul roman grafic cu același nume scris de Simon Stålenhag (Tales from the Loop), misiunea fraților Russo de a da viață acestui univers distopic intrigant nu era una foarte complicată, mai ales pentru că temele centrale ale poveștii sunt mult mai prezente în societatea actuală decât în anii în care aceasta a fost scrisă, oferind astfel un context favorabil în care filmul science-fiction să atragă toate privirile și să ridice un puternic semnal de alarmă cu privire la pericolele tehnologiei necontrolate și ale mândriei umane. Din păcate, tabloul narativ general construit nu este neapărat cel la care ne-am fi gândit sau pe care ni l-am fi dorit, iar asta se datorează în mare parte deciziei neinspirate de a schimba tonul întunecat și oarecum depresiv al poveștii într-unul distractiv și superficial, care favorizează comicul de situație și absurditatea evenimentelor desfășurate pe ecran, nu profunzimea inerentă a mesajelor conturate în mod implicit/explicit pe tot parcursul proiectului, un aspect care nu face altceva decât să mediocrizeze întreaga poveste într-un manieră greu de înțeles sau apărat.

Pe cale de consecință, această schimbare tonală se reflectă în mod dezamăgitor asupra firului narativ principal al filmului, respectiv aventurile lui Michelle și ale aliaților săi în interiorul statului titular, acestea având aspectul unor povești decupate în mod nefericit dintr-un tablou narativ mult mai amplu și interesant, dar care, în contextul de față, servesc doar ca simple anecdote amuzante care conduc înspre un punct final previzibil și relativ spectaculos, dar lipsit de substanță sau emoție din cauze mai mult decât evidente, anulând totodată și eventualele încercări viitoare de a transforma acest proiect într-o veritabilă franciză. Totuși, luând în considerare bugetul exorbitant de care a beneficiat producția, efectele vizuale folosite pentru a da viață acestei lumi sunt absolut uluitoare, contribuind semnificativ la imersarea totală a privitorilor în poveste și la personificarea credibilă a diferiților roboți care iau parte la conflict, acest element fiind de altfel și punctul de atracție principal al filmului, în absența căruia întreaga producție s-ar fi năruit complet.

În ceea ce privește performanțele actoricești din acest proiect, niciun membru al distribuției nu face neapărat o treabă remarcabilă, chiar dacă majoritatea actorilor reușesc să livreze performanțe memorabile, amuzante și pe alocuri complexe. Fiind în prim plan, Millie Bobby Brown (Damsel) se prezintă onorabil în rolul lui Michelle, tânăra actriță interpretând cu succes atât latura întunecată/rebelă a personajului, cât și cea comică/emotivă, deși complexitatea acesteia se pierde în marea de momente absurde sau stereotipice ale filmului, în timp ce Chris Pratt (The Garfield Movie) nu aduce neapărat nimic nou în rolul lui Keats (un personaj care pare îngrijorător de similar cu eroul Marvel Star-Lord jucat de același actor), dar ajută la conturarea sferei distractive a peliculei și este protagonistul unor momente pe cât de ilare, pe atât de sensibile.

Având în vedere numărul impresionant al actorilor implicați în proiect, foarte puțini dintre ei își lasă amprenta semnificativ asupra poveștii, mai ales Stanley Tucci (Conclave) și Giancarlo Esposito (Megalopolis), care sunt complet irosiți în rolurile antagonistice centrale ale filmului, sau Ke Huy Quan (Kung Fu Panda 4), al cărui talent actoricesc nu este deloc pus în valoare în pielea doctorului Amherst și care are doar câteva apariții sporadice nesemnificative de-a lungul peliculei. În schimb, Anthony Mackie (Captain America: Brave New World) strălucește în rolul lui Herman, cea mai carismatică, amuzantă și tragică prezență din această poveste, în timp ce Woody Harrelson (Fly Me to the Moon) și Brian Cox (The Lord of the Rings: The War of the Rohirrim) livrează alte două performanțe memorabile și nuanțate în rolurile roboților Mr. Peanut și Popfly.

Din motive mai mult sau mai puțin evidente, dar deosebit de îngrijorătoare, majoritatea producțiilor cinematografice lansate de platforma Netflix în ultimul timp nu reușesc să mai găsească acea soluție miraculoasă de care au nevoie pentru a satisface așteptările copleșitoare ale publicului, dar și pentru a livra un produs final care să spargă barierele mediocrității de care se pare că nu mai pot scăpa, oricât de multe eforturi ar face în acest sens. Așadar, The Electric State este cel mai nou film cu o premisă interesantă și o execuție deficitară pe care ni-l propune Netflix, acesta aducând laolaltă o distribuție memorabilă și o serie de efecte speciale spectaculoase pentru a da viață unui univers extrem de ofertant și expansiv, dar al cărui potențial major de a avea succes este diminuat din cauza unor alegeri creative nefavorabile și a unei direcții narative neinspirate, continuând astfel seria de victorii mediocre a celebrei platforme de streaming.

Evaluare