Black Mirror Sezonul 7 (Recenzie) – Cea mai populară antologie horror/science-fiction revine cu un nou sezon spectaculos, o tematică profundă și un mod de prezentare revoluționar

Înainte ca războiul platformelor de streaming să se declanșeze, iar așa numita Epocă de Aur a Televiziunii era în perioada sa incipientă, multitalentatul creator britanic Charlie Booker a lansat în anul 2011 prima antologie horror/science-fiction de mare succes, serialul Black Mirror propunând publicului o radiografie inedită a societății moderne, oglindită în progresul tehnologic uluitor al ultimelor decenii și profund ancorată în realitatea tulburătoare a cotidianului nostru, indiferent cât de plăcut sau supărător ar fi acest efort creativ temerar, din motive mai mult sau mai puțin evidente. După 6 sezoane lansate cu o frecvență redusă de-a lungul a 15 ani și cu un nivel calitativ fluctuant, primăvara anului acesta ne aduce pe micile ecrane încă un sezon spectaculos al acestui proiect antologic unic în contextul cinematografic actual, caracterizat printr-o serie de povești fascinante, susținute de un mod de prezentare revoluționar, o distribuție remarcabilă și o tematică profundă, care readuc faimosul serial pe culmile gloriei de odinioară și plasează producția Netflix în panteonul celor mai bune sezoane de televiziune ale anului 2025.

Sezonul 7 al serialului Black Mirror oferă publicului o selecție extraordinară de 6 povești pe cât de terifiante și relevante, pe atât de emoționante și curajoase, care nu doar că se folosesc de sensibilitățile societății moderne pentru a creiona experiențe cinematografice unice și contemplative, îmbrăcate într-un ambalaj atipic și deosebit de intrigant, ci și introduc o serie de teme de discuție adânc înrădăcinate în temerile și vulnerabilitățile umanității, născute în urma intruziunii îngrijorătoare a tehnologiei în toate păturile sociale/domeniile de activitate curente și cărora constatăm cu stupoare că nu le putem face față, oricât de mult ne-am amăgi cu iluzia acestui fapt în fiecare zi a vieții noastre. Astfel, Charlie Booker și colaboratorii săi au construit în acest sezon un cadru narativ vast și complex, dar unitar din punct de vedere conceptual, întrucât fiecare episod în parte se focusează preponderent pe același tip de problematică, respectiv pericolele tehnologiei necontrolate, compromisurile morale făcute sub influența tehnologiei sau abuzurile mentale/emoționale înfăptuite sub egida tehnologiei sau a corporațiilor aflate în spatele acesteia, dar privită mereu din perspective complet noi și cu un mod de prezentare cel puțin la fel de curajos pentru a susține greutatea tematică a tuturor evenimentelor prezentate pe ecran.

Așadar, primul episod al sezonului, intitulat Common People și din distribuția căruia fac parte Rashida Jones (Silo) și Chris O’Dowd (The Big Door Prize), urmărește povestea unui cuplu aflat la a doua tinerețe care, în urma unei tragedii medicale neprevăzute, sunt nevoiți să apeleze la ajutorul unei tehnologii revoluționare pentru a-și menține viața pe linia de plutire, dar ale cărei efecte devastatoare îi împing pe cei doi protagoniști la gesturi extreme, provenite atât din nevoia de a-și sfida destinul, dar și din dragostea uriașă pe care și-o poartă unul altuia. După cum se poate observa, acest episod este extrem de apropiat de stilul și compoziția celor mai de succes episoade din trecutul serialului, dar asta nu îi împiedică pe cei doi interpreți să injecteze povestea cu doza de sensibilitate și dramatism necesară pentru conturarea sferei emoționale a episodului, iar performanțele lor actoricești excelente elevează un scenariu deja puternic prin sine însuși, care propune o alegorie socială tulburător de relevantă și cu un deznodământ pe măsura așteptărilor.

În ceea ce privește episodul Bête Noire, complexitatea tabloului narativ construit, precum și caracterul șocant al misterului care stă la baza conflictului dintre Maria (Siena Kelly) și Verity (Rosy McEwen), două foste cunoștințe cu un trecut incert și o rivalitate mocnită, reunite în același loc de muncă sub auspiciile unor momente greu de descifrat, sunt două aspecte pe cât de derutante la început, pe atât de fascinante la final, acolo unde întreaga aventură ambiguă este recontextualizată într-o manieră surprinzătoare și ancorată în performanțele cameleonice ale tinerelor interprete, conferind astfel credibilitate tuturor evenimentelor abstracte portretizate. Același lucru se poate spune și despre episodul Plaything, un sequel al filmului interactiv Bandersnatch creat de același Charlie Booker, care nu este neapărat cea mai puternică sau coerentă verigă a sezonului, având o structură bizară și necesitând un minim de familiaritate cu povestea predecesorului său pentru a-i putea înțelege toate subtilitățile, dar care oferă cea mai pregnantă și violentă alegorie socială modernă prin intermediul performanței excelente livrate de experimentatul Peter Capaldi (The Devil’s Hour) și a jocului video atipic creat de personajul său.

Referitor la ultimele 3 episoade ale sezonului, nivelul calitativ al acestora este net superior multor episoade din trecutul proiectului și merită a fi plasate în galeria celor mai bune povești ale întregului serial, un lucru demn de remarcat și aplaudat pentru o producție care pare că are o sursă de inspirație inepuizabilă și o îndrăzneală conceptuală greu de egalat în următorii ani. Pe cale de consecință, episodul Hotel Reverie introduce probabil cea mai inedită și spectaculoasă idee a acestui sezon, folosind inteligența artificială ca o modalitate de explorare a profunzimilor firii umane, dar și ca un semnal de alarmă cu privire la integritatea artistică a cinematografiei moderne, totul abordat din perspectiva lui Brandy (Issa Rae) și a lui Dorothy (Emma Corrin), două actrițe de mare succes, separate între ele de decenii întregi, dar aduse împreună cu ajutorul tehnologiei într-o reconstituire virtuală a unei îndrăgite pelicule clasice. Din acest motiv, episodul 3 abundă în originalitate și inovație, împletind elemente din mai multe genuri pentru a construi tabloul complet al unei povești cu un parcurs evolutiv fascinant și un deznodământ memorabil, care s-ar fi năruit fără doar și poate în absența performanțelor încântătoare ale actorilor principali.

Episodul USS Callister: Into Infinity a fost probabil cea mai așteptată parte a noului sezon, în special pentru că oferă o continuare directă a poveștii incredibile din episodul USS Callister, lansat acum aproape un deceniu ca parte a sezonului 4 al antologiei, dar și pentru că oferă echipei creative posibilitatea de a dezvolta universul uneia dintre cele mai interesante premise introduse de-a lungul serialului, respectiv conflictul dintre o serie de avataruri digitale aflate într-un joc video avangardist și omologii lor din viața reală, explorând paralelismul tragic dintre parcursurile evolutive ale personajelor, dar și dintre cele două lumi pe cât de diferite, pe atât de similare. Susținut de performanțele impecabile livrate de Cristin Milioti (The Penguin), Jimmi Simpson (Dark Matter) și Jesse Plemons (Zero Day), dar și de o direcție narativă captivantă, o serie de efecte vizuale de cea mai bună calitate și un timp de rulare expandat, ultimul episod al sezonului 7 depășește toate barierele impuse de structura unei antologii clasice, împachetând povestea într-un ambalaj neașteptat de comercial (derivat din stilul vizual al francizei Star Trek, aspect care poate fi perceput atât ca lipsă de originalitate, cât și ca un tribut fabulos adus în cinstea întregului gen science-fiction), dar care nu duce lipsă de profunzime tematică sau îndrăzneală creativă.

Cu toate acestea, oricât de bune ar fi fost celelalte episoade din acest sezon, surpriza cea mai mare a venit de fapt în episodul 5, intitulat în mod ingenios Eulogy și adus la viață de îndrăgitul actor Paul Giamatti (The Holdovers), care aduce în lumina reflectoarelor povestea unui bărbat nevoit să pătrundă cu ajutorul unui dispozitiv inedit în negura amintirilor pentru a face pace cu trecutul său, ca urmare a morții tragice a marii sale iubiri din tinerețe. Pentru a păstra intactă magia înduioșătoare a acestei povești, recenzia se va abține din a discuta foarte mult pe marginea direcției narative a episodului, dar tot ce se poate spune e că această călătorie introspectivă prin memoriile unui om izolat de societate pune în valoare și aspectele pozitive/benefice ale tehnologiei, spre deosebire de predecesorii săi care se focusează exclusiv pe neajunsurile/pericolele acesteia, o abordare mai mult decât binevenită în contextul actual și într-un cadru narativ atât de apăsător, dar laurii succesului stau în exclusivitate pe umerii actorului principal, care livrează una dintre cele mai emoționante și puternice performanțe ale anului, dar și ale întregii antologii de până acum.

Probabilitatea ca un proiect cinematografic să ajungă la 7 sezoane în contextul cinematografic actual este una extraordinar de mică, fie din motive bugetare sau logistice, fie din cauza unei lipse evidente de idei sau relevanță artistică, dar serialul Black Mirror a sfidat toate așteptările publicului de la an la an, devenind una dintre cele mai constante și apreciate prezențe de pe micul ecran și continuând să uimească pe toată lumea cu îndrăzneala creativă de care dă dovadă și cu inepuizabilitatea surselor sale principale de inspirație, fapt pentru care producția cârmuită de Charlie Booker a ajuns una dintre cele mai longevive și populare serii ale platformei Netflix. Ajunsă acum la cel de-al șaptelea sezon, antologia horror/science-fiction construiește un nou cadru narativ fascinant, format din 6 episoade aproape de perfecțiune, susținute de o direcție generală intrigantă, o distribuție notabilă și un mod de prezentare revoluționar, care readuc producția pe culmile gloriei de odinioară și constituie un tot unitar care se prezintă drept un veritabil competitor în clasamentul celor mai bune sezoane de televiziune ale anului 2025.

Evaluare

1. Actorie – 5/5
2. Poveste – 5/5
3. Regie – 4/5
4. Scenariu – 5/5
5. Imagine – 5/5
6. Entertainment Value – 4/5

Scor Final – 5/5