Happy Face (Recenzie) – O dramă familială inspirată din fapte reale, dar cu o direcție narativă neconvingătoare și performanțe actoricești monotone

by Alex Haulică · Published 21 mai 2025 · Updated 21 mai 2025

Producțiile cinematografice de tip true crime sunt la mare căutare în ultimii ani, aducând în fața publicului larg povești și personaje inspirate din fapte reale, dar augmentate cu ajutorul artificiilor stilistice pentru a livra un produs final cu care privitorii să se delecteze și să se îngrozească în egală măsură. Cu toate acestea, controversele nu au lipsit niciodată din discuțiile privitoare la acest gen cinematografic deosebit de popular și contestat, în special cele referitoare la glorificarea îngrijorătoare a criminalilor în serie portretizați sau la traumatizarea continuă a victimelor acestor figuri antagonistice centrale, iar acesta este și cazul serialului Happy Face, inspirat din podcastul cu același nume al Melissei Moore și din autobiografia acesteia Shattered Silence, care aduce pe micile ecrane o dramă familială cu un puternic impact emoțional, dar care suferă din cauza unei direcții narative neconvingătoare și a unor performanțe actoricești monotone, aprofundând astfel numeroasele probleme inerente ale acestui gen de proiecte polarizant.

Happy Face urmărește povestea Melissei Reed (Annaleigh Ashford), fiica lui Keith Jesperson (Dennis Quaid) aka Happy Face Killer, un criminal în serie notoriu care a cutremurat societatea americană la începutul anilor 1990, dar care acum își ispășește sentința dură în spatele gratiilor, a cărei viață ia o turnură complet neașteptată în ziua în care tatăl său intră în direct la emisiunea de divertisment pentru care aceasta lucrează și afirmă că autoritățile nu au descoperit până în prezent care a fost ultima lui victimă, iar singura persoană căreia acesta vrea să i se confeseze este chiar fiica lui înstrăinată. Din acel moment, universul Melissei se schimbă în mod semnificativ, viața ei personală și profesională având de suferit în moduri greu de crezut sau anticipat, dar protagonista noastră se dedică trup și suflet pentru a-l salva din închisoare pe bărbatul nevinovat care a fost acuzat de fapta comisă de părintele său, chiar dacă această aventură prin cele mai întunecate colțuri ale minții sale amenință să scoată la iveală anumiți demoni din trecut, care au potențialul de a răsturna tot ceea ce aceasta știa despre viața sa și despre tatăl său.

În ciuda faptului că producția Paramount+ se bucură de un material sursă extrem de ofertant și detaliat, precum și de consultanța pe care autoarea Melissa Moore (care a servit drept sursă de inspirație pentru personajul Melissa Reed) a oferit-o în perioada de dezvoltare a proiectului, rezultatul final nu este neapărat unul fericit deoarece problemele acestui gen cinematografic sunt mai pregnante ca niciodată pe tot parcursul serialului, iar încercările șubrede de a incorpora aceste critici în tabloul narativ general al sezonului sunt cât se poate de slab conturate și executate, astfel încât maniera subversivă/autocritică folosită de echipa creativă a proiectului nu are deloc efectul scontat, din contră, aprofundează toate îngrijorările publicului cu privire la acest tip de proiecte. Astfel, pe lângă firul narativ principal (investigația Melissei și a aliaților săi cu privire la ultima victimă a lui Keith Jesperson), serialul dezvoltă și o serie de fire narative adiacente (precum dramele adolescentine ale lui Hazel Reed și fascinația acesteia pentru trecutul întunecat al familiei sale), care, deși bine intenționate și pline de potențial, se dovedesc a fi complet neinspirate și repetitive, dezamăgind profund atât sub aspect compozițional, cât și sub aspect tematic.

Desigur, lucrurile nu sunt atât de dramatice precum par la o primă vedere, întrucât momentele în care scenariul se focusează exclusiv pe încercările Melissei și ale colegilor săi de a completa puzzle-ul complex al ultimei crime comise de criminalul titular sunt cele care atrag toate privirile și conferă producției aspectul unei povești captivante cu detectivi urbani lipsiți de experiență, dar îndeajuns de competenți pentru a-i face dreptate unei victime nevinovate a sistemului juridic american. Această dimensiune socio-politică a serialului servește drept bază solidă pentru a consolida dinamica relației tensionate dintre Melissa și Keith, interacțiune care de altfel ocupă poziția de pilon de susținere principal al întregii povești, ceea ce oferă scenariului posibilitatea de a reflecta conflictele exterioare dintre personaje (Melissa/Keith, Melissa/Hazel, Hazel/Keith) în cele interioare ale tuturor protagoniștilor, totul culminând însă cu un deznodământ deosebit de imprevizibil și absurd, care încheie în cel mai nesatisfăcător și ilogic mod posibil toate firele narative dezvoltate și care nu ezită din a pune bazele unui eventual sezon viitor, chiar dacă o continuare a acestei povești nu este deloc necesară și nici dezirabilă în condițiile date.

Referitor la performanțele actoricești din acest proiect, niciunul dintre actorii implicați nu se ridică pe măsura așteptărilor dictate de greutatea emoțională a materialului sursă și livrează performanțe care nu sunt neapărat mediocre, dar care nu reușesc să depășească limitele unei monotonii deloc favorabile. Așadar, Annaleigh Ashford (Evil) este interpreta pe umerii căreia se află întreaga producție, Melissa Reed fiind un personaj cu numeroase traume care o macină constant pe interior, dar și cu o latură întunecată intrigantă, care merita a fi explorată mult mai în profunzime în anumite momente cheie ale serialului pentru a reliefa paralela tragică dintre protagonistă și părintele său, însă simpatica actriță duce lipsă de foarte multe ori de prezența de spirit necesară pentru a oferi credibilitate tuturor evenimentelor dramatice la care ia parte personajul său. În schimb, Dennis Quaid (The Substance) fură toată lumina reflectoarelor de fiecare dată când apare pe ecran, surprinzând cu succes toate nuanțele lui Keith Jesperson și injectând fiecare moment de sinceritate/vulnerabilitate a acestuia cu o doză de viclenie hipnotizantă pentru a oglindi temele centrale ale serialului în ochii personajului său, chiar dacă toate încercările vădite ale scenariului de a-l umaniza pe antagonist sunt sortite eșecului.

După ce ultimele săptămâni ne-au adus pe micile ecrane finalul exploziv al aventurilor lui Joe Goldberg din producția You a platformei Netflix, a venit rândul platformei Paramount+ să intre în această competiție cu un nou proiect de tip true crime, chiar dacă nivelul calitativ al acestuia și modurile nefericite în care abordează problematica glorificării unor criminali în serie notorii nu se ridică neapărat pe măsura așteptărilor publicului sau ale societății. Pe cale de consecință, serialul Happy Face se prezintă sub forma unei drame familiale relativ captivante și cu un puternic impact emoțional, dar al cărei potențial major este diminuat din cauza unei direcții narative neconvingătoare, a unor performanțe actoricești monotone și a unei abordări tematice inconsecvente, fapt pentru care pluritatea de probleme inerente ale acestui gen cinematografic deosebit de popular și controversat își face simțită prezența într-un mod absolut nefavorabil și greu de susținut prin comparație cu ceilalți competitori ai săi contemporani din această categorie.