Drop (Recenzie) – Un thriller psihologic palpitant și cu o abodare neconvențională, dar cu o direcție narativă arareori inconsecventă

by Alex Haulică · 4 iunie 2025

Proiectele de tip thriller psihologic sunt la mare căutare în ultimii ani, fiind relevante atât pentru contextul socio-politic actual din ce în ce mai provocator și mai volatil, cât și pentru felul neașteptat în care viețile tuturor s-au schimbat ca urmare a avansurilor tehnologice problematice și a polarizării sociale care s-a acutizat odată cu trecerea timpului. Astfel, preluând câteva dintre temerile cele mai mari ale societății moderne, anumite voci creative temerare aleg să reliefeze această degradare morală/emoțională printr-o serie de povești și personaje adânc împământenite în realitatea noastră cotidiană, iar acesta este și cazul filmului Drop, cel mai nou proiect regizat de Christopher Landon (Heart Eyes) și din distribuția căruia fac parte Meghann Fahy (The Perfect Couple) și Brandon Sklenar (1923), care oferă publicului o experiență captivantă și plină de răsturnări de situație dramatice, dar care suferă din cauza unei direcții narative arareori inconsecvente, fapt pentru care proiectul nu reușește să livreze pe deplin ceea ce și-a propus.

Drop urmărește povestea lui Violet Gates (Fahy), o mamă devotată care trebuie să își crească singură fiul după moartea tragică a soțului său abuzator, dar care alege să își dea o nouă șansă la viață în clipa în care acceptă să iasă la o primă întâlnire față în față cu fotograful Henry Campbell (Sklenar), bărbatul misterios cu care aceasta a creat o legătură specială prin intermediul unei aplicații de dating, dar despre care nu știe prea multe informații. Deși întâlnirea dintre cei doi pare să se desfășoare fără probleme, totul se schimbă atunci când Violet începe să primească pe telefon o serie de mesaje îngrijorătoare de la unul dintre clienții/angajații restaurantului select în care se află, iar protagonista se trezește șantajată să îl omoare pe partenerul său de masă în schimbul vieții fiului său. Fiind dispusă să facă orice pentru a-și salva copilul, Violet urmează instrucțiunile din ce în ce mai terifiante ale persoanei din spatele ecranului telefonului său, declanșând astfel o cursă contra timp tensionată și plină de adrenalină, la capătul căreia aceasta va trebui nu doar să se înfrunte cu consecințele acțiunilor sale, ci să facă pace cu trecutul său tulburător pentru a putea salva una sau mai multe vieți din inima acestei conspirații cu implicații surprinzătoare.

Având în vedere faptul că regizorul Christopher Landon se află în spatele unora dintre cele mai inovative și populare pelicule horror subversive ale ultimului deceniu (precum Happy Death Day sau Freaky), era oarecum de așteptat ca și cel mai nou film al său să se bucure de aceeași creativitate debordantă care i-a definit până acum întreaga carieră, iar pelicula Drop nu dezamăgește deloc din această privință, aducând în fața publicului o poveste captivantă de tip thriller psihologic, dar care substituie elementele clasice ale genului horror/psihologic în favoarea unor elemente derivate din zona comediilor romantice moderne. Oricât de bizară ar părea această combinație, Landon și colaboratorii săi au găsit cele mai interesante moduri posibile de a se folosi de preconcepțiile privitorilor cu privire la caracterul stereotipic al acestor povești pentru a le conferi un sentiment de familiaritate și predictibilitate, înainte ca scenariul impresionant de bine scris și echilibrat să devieze de la traiectoria siropoasă a filmului și să introducă o serie de momente dinamice inedite și răsturnări de situație neașteptate pentru a creiona tabloul unui proiect căruia nu îi e frică să sfideze canoanele tradiționale ale genurilor din care face parte, cu scopul de a oferi publicului o experiență pe cât de memorabilă, pe atât de atipică.

Totuși, tocmai din acest motiv, povestea se dezvoltă într-o manieră relativ nefericită în a doua jumătate a filmului, escaladarea graduală a conflictului central fiind atât de bine structurată și cadențată în prima parte, iar dinamica poveștii suferind câteva schimbări radicale după mult așteptata dezvăluire a misteriosului antagonist, fapt pentru care tensiunea psihologică de până atunci este înlocuită de o serie de confruntări explozive cu caracter neverosimil, astfel încât mizele stabilite la începutul filmului nu par a mai avea greutatea narativă/tematică scontată. Având structura unui joc de șah fascinant, în care fiecare acțiune a lui Violet este contracarată de o ripostă mult mai aprigă din partea adversarului său, iar fiecare încercare a sa de a obține ajutorul lui Henry sau a celorlaltor clienți/angajați ai restaurantului este sortită eșecului și aduce cu sine consecințe grave, pelicula reflectă parcursul evolutiv al protagonistei în cel al conflictului tematic general dintre moralitate și imoralitate, dar această abordare incredibilă nu este valorificată cu succes până la final, întrucât majoritatea firelor narative sunt încheiate într-o manieră emoționantă, dar oarecum nesatisfăcătoare și lipsită de credibilitate, iar asta se datorează unei schimbări mult prea bruște de direcție, care a provocat un dezechilibru conceptual între cele două părți ale filmului.

În ceea ce privește performanțele actoricești din acest proiect, Meghann Fahy strălucește în mod deosebit din primul și până în ultimul moment în care apare pe ecran, fermecătoarea actriță reușind să internalizeze în mod spectaculos povestea de viață a personajului său, conferindu-i acesteia veridicitatea de care avea nevoie pentru a putea obține simpatia și înțelegerea publicului, Violet fiind o mamă singură, cu un trecut traumatizant și o teamă acută de a-și reîncepe viața de zero, ceea ce o face vulnerabilă în fața emoțiilor sale reprimate și a anumitor factori externi periculoși, dar care ajunge la catharsis în clipa în care viața fiului său este pusă în pericol, iar ferocitatea maternă preia controlul asupra ființei sale în moduri absolut surprinzătoare. De cealaltă parte, Brandon Sklenar îl interpretează pe Henry cu aceeași candoare și carismă cu care ne-a obișnuit deja îndrăgitul actor, însă personajul său joacă mai mult un rol periferic în conflictul central al filmului și pare a fi un simplu element catalizator al poveștii, dar prezența sa de spirit și sensibilitatea masculină de care dă dovadă îl transformă pe acesta într-un pion crucial, fără de care dimensiunea emoțională a proiectului nu ar fi fost la fel de bine consolidată și explorată.

Deși Landon continuă să se facă remarcat pe scena filmelor horror de un nivel calitativ superior prin inventivitatea debordantă de care nu se dezice în niciunul dintre proiectele sale, dar și prin felul său unic de a utiliza povești și personaje cu care publicul este deja familiarizat în cele mai subversive și imprevizibile moduri posibile, eforturile sale creative de a revitaliza constant industria cinematografică modernă încep să se extindă și dincolo de arealul în care acesta se simțea confortabil, iar rezultatul final s-a dovedit a fi unul pe cât de admirabil, pe atât de polarizant. Așadar, pelicula Drop vine ca o gură de aer proaspăt într-un context socio-politic din ce în ce mai volatil, oferind publicului o poveste fascinantă, susținută de o serie de performanțe actoricești memorabile și un mod de prezentare neconvențional, dar a cărei strălucire indubitabilă este oarecum umbrită din cauza unei direcții narative inconsecvente, fapt pentru care proiectul nu reușește să își valorifice potențialul enorm așa cum ar fi trebuit sau meritat.