Love, Death & Robots Sezonul 4 (Recenzie) – Un sezon cel puțin la fel de creativ și ambițios, dar mult mai inconsecvent, al celei mai fascinante antologii animate

by Alex Haulică · 10 iunie 2025

Tim Miller (Secret Level) este unul dintre cei mai inventivi și revoluționari creatori din ultima vreme, acesta fiind mintea din spatele unor proiecte de televiziune nișate ca aspect/abordare, dar fascinante din punct de vedere compozițional, și oferind publicului larg ocazia unică de a se imersa într-o sumedenie de lumi spectaculoase, populate de o selecție variată de personaje cu diferite nuanțe, pentru a explora o gamă largă de teme/subiecte de actualitate într-o formă inedită. Astfel, după ce sfârșitul de an 2024 ne-a adus pe micile ecrane serialul Secret Level al aceluiași creator, primăvara anului 2025 readuce în atenția publicului prima super producție animată semnată de Tim Miller, proaspăt lansatul sezon 4 al proiectului Love, Death & Robots fiind cel puțin la fel de inovator și de ambițios precum ne-am fi așteptat, aspect susținut și de un stil de animație impresionant și performanțe actoricești/vocale notabile, dar a cărui inconsecvență narativă împiedică acest sezon să se ridice la standardele setate de predecesorii săi direcți.

Sezonul 4 al serialului Love, Death & Robots este format din 10 episoade asemănătoare din punct de vedere narativ-tematic, transportând publicul prin timp și spațiu în lumi ficționale care mai de care mai inventive și mai periculoase, fără a uita, însă, să pună accent mereu pe congruența fascinantă dintre cele trei sfere tematice amintite chiar în titlul serialului, precum și pe modurile emoționante/dramatice/violente în care acestea se întrepătrund pentru a da naștere unor aventuri cel puțin memorabile, dacă nu chiar profunde. Așadar, pornind de la invazii extratereste devastatoare (Close Encounters of the Mini Kind) sau de la competiții sportive intergalactice (The Screaming of the Tyrannosaur) și până la conflicte ideologice cu tente ezoterice (For He Can Creep) sau videoclipuri muzicale abstracte (Can’t Stop), acest sezon oferă fanilor o varietate fantastică de povești intrigante și personaje complexe, care explorează cele mai întunecate colțuri ale universului sau ale minții umane într-o manieră inedită și deosebit de îndrăzneață.

Având ca scop unic ridicarea anumitor semne de întrebare cu privire la câteva subiecte cotroversate de actualitate, precum dependența de tehnologie, aroganța umană, conflictul dintre credință și tehnologie sau tendințele distructive ale umanității, antologia lui Tim Miller s-a dedicat unei misiuni lăudabile, folosind noi metode spectaculoase de captare a mișcării pentru a blura frontiera dintre animație și live-action (Golgotha) sau pentru a interacționa direct cu publicul (Smart Appliance, Stupid Owners), găsind mereu artificii stilistice surprinzătoare cu care să capteze atenția privitorilor și să suplinească fisurile compoziționale care au apărut în acest sezon. Astfel, faptul că eforturile sale sunt limitate la doar 10 episoade scurte (cu timpi de rulare între 5-20 de minute) îi inhibă acestuia creativitatea și disponibilitatea necesare pentru a dezvolta toate lumile/poveștile/personajele/conceptele așa cum ar fi trebuit, lăsând anumite fire narative deschise spre interpretare (The Other Large Thing) sau ambiguizând mult prea mult mesajele centrale până când acestea își pierd prospețimea sau relevanța (How Zeke Got Religion).

Din fericire, pe cât de neinspirat a fost acest sezon în comparație cu cele anterioare, un lucru este cert, și anume că limbajul vizual al acestei producții rămâne în continuare unul dintre cele mai vibrante și versatile din ultimii ani, propunând în fiecare episod un stil de animație diferit și mereu complementar cu evenimentele desfășurate pe ecran, care îi permite proiectului să se reinventeze constant, cum este și cazul episoadelor Spider Rose și 400 Boys, două aventuri emoționante și ambițioase, care s-ar fi năruit în absența unor efecte speciale de un nivel calitativ superior, dar care sunt astfel cele mai bune părți ale întregului sezon. Tocmai din cauza acestei inconsecvențe narative dezamăgitoare, serialul nu mai dă dovadă de aceeași strălucire ca altădată, iar riscul de a pierde interesul fanilor este mult mai mare decât ne-am fi putut gândi, în mare parte din cauza faptului că abordarea superficială și repetitivitatea anumitor elemente/povești încep să devină probleme majore pentru un proiect care se lăuda până deunăzi cu originalitatea sa debordantă, dar care pare că traversează o perioadă critică din punct de vedere creativ.

De asemenea, antologia se bucură și de o distribuție uriașă, capabilă de a transmite dramatismul unic al situațiilor ilustrate, precum și umorul negru caracteristic serialului, dar asta nu i-a împiedicat pe majoritatea interpreților, printre care se numără și nume sonore din zona entertainmentului de calitate, precum membrii formației Red Hot Chili Peppers, youtuberul MrBeast sau comedianții Brett Goldstein (Shrinking) și Kevin Hart (Borderlands), să își aducă propria carismă sau personalitate expansivă pentru a nuanța portretele unor personaje nu foarte bine creionate. Pe lângă numele deja menționate, probabil cele mai interesante prezențe din acest sezon sunt Dan Stevens (Zero Day), care îl interpretează pe Satana în episodul For He Can Creep cu o viclenie mieroasă, Emily O’Brien (Tomb Raider: The Legend of Lara Croft), care îi dă viață protagonistei din episodul Spider Rose cu o vulnerabilitate aparte, John Boyega (They Cloned Tyrone), care strălucește indubitabil în rolul eroului principal al episodului 400 Boys, sau Rhys Darby (Our Flag Means Death), care face o treabă remarcabilă într-un timp limitat în episodul Golgotha, fiind de altfel și singurul actor care apare în persoană de-a lungul sezonului.

După cum se poate observa, succesul covârșitor al producției Love, Death & Robots reprezintă atât cea mai mare binecuvântare a serialului, cât și cel mai mare blestem al său, iar această afirmație nu vine ca o depreciere a calităților incontestabile ale acestui proiect revoluționar, ci ca o recunoaștere a meritelor operei cinematografice a lui Tim Miller în contrast cu nivelul calitativ fluctuant al ultimelor episoade lansate, care nu este deloc în concordanță cu ceea ce ne-a oferit creatorul în precedență. Așadar, sezonul 4 al acestei antologii animate readuce în atenția publicului un substrat tematic deosebit de relevant și profund, susținut și de un stil de animație impresionant și de o serie de performanțe actoricești/vocale notabile, dar care nu reușește să atingă standardele de excelență setate de predecesorii săi direcți din cauza unei inconsecvențe compoziționale deloc caracteristice unui proiect de televiziune cu un asemenea renume.