Final Destination: Bloodlines (Recenzie) – O întoarcere violentă și intrigantă, dar cu o disonanță tonală deranjantă, a uneia dintre cele mai populare francize horror

by Alex Haulică · Published 17 iulie 2025 · Updated 17 iulie 2025

Sfârșitul anilor 1990 au reprezentat o perioadă în care producțiile cinematografice horror au suferit câteva transformări importante, renunțând la caracterul absurd pe care anii 1980 l-au injectat în acest gen extrem de popular și oferind fanilor noi povești înfiorătoare care să reflecte cu mai multă complexitate temerile/presiunile sociale de la acea vreme. Cu toate acestea, lansarea filmului Final Destination în anul 2000 a revoluționat din nou această nișă, dând startul unui proiect horror care a câștigat rapid atenția tuturor privitorilor datorită unei premise intrigante și a unui mod de prezentare atipic, însă nici această serie nu a reușit să scape de critici și controverse de-a lungul timpului, ajungând la un final abrupt în anul 2011 și intrând într-un con de umbră pentru mai bine de un deceniu. Astfel, după mai multe încercări eșuate de a aduce franciza înapoi pe marile ecrane sub o formă sau alta, primăvara anului 2025 marchează întoarcerea spectaculoasă a acesteia în lumina reflectoarelor, pelicula Final Destination: Bloodlines fiind o experiență cinematografică violentă, intrigantă și neașteptat de bună, dar a cărei strălucire unică este oarecum diminuată din cauza unor mici carențe creative și a unei disonanțe tonale deranjante.

Final Destination: Bloodlines urmărește povestea lui Stefani Reyes (Kaitlyn Santa Juana), o tânără studentă cu un trecut marcat de traume și dezamăgiri, a cărei viață se schimbă în mod dramatic în ziua în care începe să primească o serie de viziuni tulburătoare de fiecare dată când închide ochii, iar asta o determină pe protagonistă să se întoarcă acasă pentru a înțelege care este legătura stranie dintre coșmarurile sale și bunica sa înstrăinată Iris (Brec Bassinger/Gabrielle Rose). După o întâlnire tensionată cu aceasta și un nou eveniment șocant în sânul familiei Reyes, Stefani descoperă că viziunile sale reprezintă de fapt o serie de premoniții pe care Iris le-a primit în anii 1960 și cu ajutorul cărora aceasta a reușit să salveze numeroase vieți din calea unei tragedii devastatoare, însă Moartea nu lasă nicio datorie neplătită, iar urmașii celor care trebuiau să moară în acel infern sunt vânați în prezent în ordine cronologică până când echilibrul va fi restabilit. Așadar, înarmată cu decenii de informații obținute de la bunica sa și cu dorința de a-și apăra familia extinsă cu orice preț, protagonista noastră trebuie să descopere o metodă prin care să oprească acest ciclu al violențelor înainte de a fi prea târziu, dar, în momentul în care numărul victimelor începe să crească de la o zi la alta, scopul său devine foarte greu de atins, dacă nu chiar imposibil, iar soarta tuturor celor implicați în acest joc macabru al Morții se află în mâinile sale.

Având în vedere premisa deosebit de captivantă și de ofertantă care stă la baza acestei serii de filme, respectiv încercările unui grup de personaje de a scăpa din ghearele Morții și de a dejuca planurile sadice ale acesteia, era de așteptat ca franciza Final Destination să ajungă în punctul în care acest concept să nu mai fie suficient pentru a atrage atenția privitorilor deoarece caracterul repetitiv al francizei face ca orice încercare de a devia de la această traiectorie să pară în conflict direct cu identitatea unică a proiectului, iar numeroasele încercări făcute de-a lungul timpului de a explora această premisă din alte perspective sau de a extinde mitologia acestui univers fascinant în direcții complet noi nu au avut neapărat efectul scontat, multe dintre ele fiind congruente și complementare cu viziunea originală, dar fiind arareori neinspirate sau lipsite de logică. Prin urmare, anii de pauză și venirea unei noi echipe creative la cârma proiectului i-au făcut un serviciu major acestei francize, întrucât nou lansatul film folosește întreaga mitologie introdusă anterior pentru a crea un cadru narativ complex, care se joacă frecvent cu așteptările fanilor, dar și cu regulile (ne)scrise ale universului, iar produsul final rezultat este unul familiar din punct de vedere structural/aspectual, dar inovativ sub aspect compozițional, reușind astfel să aducă un suflu nou și un mod de prezentare mult mai comprehensiv într-o serie de filme considerată a fi desuetă.

Pe cale de consecință, tabloul narativ general conturat este unul care nu reinventează în totalitate formula clasică a francizei, dar respectă aceeași cadență dictată de escaladarea graduală a conflictului dintre protagoniști și Moarte, folosind fiecare secvență fatală în parte pentru a crește mizele poveștii și a reliefa unele dintre temele cele mai importante ale filmului, precum inevitabilitatea morții sau consecințele interferenței umane în planurile sale, completând o macronarativă cu un caracter profund violent și o apetență uneori exagerată spre momente de o brutalitate sordidă (accentuate și de o serie de efecte speciale de un nivel calitativ inconsistent, dar care scot în evidență cu succes efectele viscerale ale tragediilor ilustrate), însă a cărei atmosferă tensionată este ruinată adeseori din nevoia scenariului de a injecta fiecare scenă cu câte o glumă aparent inofensivă, dar incorect plasată pentru a putea păstra veridicitatea poveștii. În mod surprinzător sau nu, deznodământul acestui film readuce în prim plan sentimentul absurd caracteristic proiectelor de odinioară, anulând unele eforturi creative făcute până atunci și folosind o iconografie evocativă a trecutului pentru a încheia într-o manieră relativ satisfăcătoare supliciul familiei Reyes, însă felul abrupt și subversiv în care acest lucru este realizat nu este neapărat cel mai potrivit în condițiile date, deși respectă substratul tematic intrinsec al francizei.

În ceea ce privește performanțele actoricești din acest proiect, Kaitlyn Santa Juana (The Flash) face o treabă onorabilă în rolul lui Stefani Reyes, o tânără separată emoțional de familia sa extinsă, dar care învață să aprecieze tot ceea ce are în clipa în care persoanele dragi sufletului ei încep să dispară în moduri care mai de care mai sângeroase, iar simpatica actriță reușește să transmită dincolo de ecran conflictul interior captivant al protagonistei și să livreze o performanță memorabilă, chiar dacă parcursul evolutiv al acesteia nu este la fel de bine creionat precum ar fi trebuit. În schimb, Teo Briones (Chucky) și Rya Kihlstedt (Superman & Lois), interpreții personajelor Charlie și Darlene, completează tabloul familiei Reyes prin intermediul unor performanțe care îmbină emoția, speranța și deznădejdea într-o manieră profund umană, iar Richard Harmon (The 100) fură toată atenția de fiecare dată când Erik apare pe ecran, carismaticul actor surprinzând cu succes toate nuanțele distinctive ale celui mai rebel și nesuferit personaj din distribuție, dar și protagonistul celui mai virulent și emblematic moment al filmului. Desigur, Tony Todd (Candyman) merită a fi menționat în încheiere, deși prezența sa este una limitată, regretatul actor livrând o ultimă performanță care va atinge sufletele celor care i-au urmărit întreaga carieră și încheind parcursul evolutiv al celui mai misterios personaj al francizei cu sobrietatea și sensibilitatea de care monologul său final avea nevoie pentru a putea rămâne nemuritor.

Într-o epocă în care cinematografia se confruntă cu o penurie de originalitate și cu o polarizare socială din ce în ce mai pregnantă, apariția unor producții care urmăresc să reinventeze cele mai populare francize ale ultimelor decenii din nevoia de a resuscita această industrie este una cu siguranță ambițioasă și bine venită, dar și deosebit de riscantă și limitată, mai ales pentru că nu toate proiectele de acest gen își justifică existența sau relevanța și cad pradă fix fenomenului dezamăgitor pe care încearcă să îl combată. Din fericire, pelicula Final Destination: Bloodlines se numără printre exemplele cele mai bune ale acestei inițiative creative, oferind publicului o experiență cinematografică memorabilă și antrenantă, susținută de o direcție generală curajoasă, o abordare comprehensivă și o distribuție onorabilă, dar al cărei potențial adevărat nu este atins din cauza micilor carențe de la nivelul scenariului și a disonanței tonale de care dă dovadă în anumite momente cheie, însă efectele provocate nu ruinează imaginea de ansamblu conturată, umplând sufletele fanilor cu speranța că revitalizarea acestei francize va fi una optimă și de durată.