The Sandman Sezonul 2 (Recenzie) – O epopee mitică excelentă, cu o direcție narativă onirică și o abordare contemplativă, descrie una dintre cele mai frumoase experiențe ale anului

Neil Gaiman (Good Omens) este una dintre cele mai interesante voci creative ale ultimilor 50 de ani, făcându-se remarcat în special în genul fantasy și devenind un pionier al subgenului dark fantasy, iar asta se datorează felului unic în care autorul împletește istoria, mitologia, basmele, canoanele literare și legendele urbane cu imaginația sa bogată și veșnic surprinzătoare pentru a da naștere unora dintre cele mai distinctive și fascinante opere literare contemporane. Cu toate acestea, numele lui Gaiman a devenit asociat recent unor controverse care i-au pătat imaginea de odinioară și i-au alienat iremediabil pe fanii acestuia, fapt care a condus și la anularea timpurie a tuturor proiectelor literare sau cinematografice ale britanicului, însă asta nu a oprit serialul The Sandman, inspirat din emblematica serie de romane grafice DC cu același nume, să revină pe micile ecrane pentru cel de-al doilea și ultim sezon al său, care se descrie drept o epopee mitică excelentă, susținută de o direcție narativă onirică, o abordare contemplativă, o cinematografie impecabilă și o distribuție remarcabilă, un tot unitar aproape de perfecțiune și mai mult decât meritoriu de a fi plasat în panteonul celor mai puternice și frumoase seriale fantasy ale tuturor timpurilor, dar și una dintre cele mai complexe și spectaculoase producții ale anului 2025.

Sezonul 2 al serialului The Sandman continuă povestea lui Morpheus/Dream (Tom Sturridge), Stăpânul Viselor și unul dintre Nesfârșiți (ființe antropomorfice care întruchipează cele mai puternice 7 forțe cosmice care guvernează universul), după ce regatul său a fost adus în pragul distrugerii, iar protagonistul nostru și-a folosit puterile unice pentru a-și salva tărâmul de la o soartă cumplită și a restabili ordinea cosmică de dinainte de captivitatea sa, însă această misiune este complicată de planurile malefice ale lui Lucifer Morningstar (Gwendoline Christie) și de apariția unui inamic imprevizibil, respectiv propria sa conștiință și curiozitatea de a-și explora latura umană nou dezvoltată. Astfel, dornic să facă pace cu trecutul său și să asigure viitorul Visării, Morpheus pornește într-o aventură până la capătul lumii și înapoi, întâlnindu-se pe drum cu ființe primordiale ignorante, zeități parșive, demoni periculoși și membrii misterioși ai propriei sale familii, dar, atunci când consecințele acțiunilor sale trecute ajung să îi bântuie prezentul în moduri neașteptate, Stăpânul Viselor se trezește pus în fața unei alegeri imposibile: să se lase ghidat de profeția Furiilor și să își accepte soarta cruntă care i-a fost hărăzită sau să lupte împotriva universului însuși pentru a sfida planurile sorții și a găsi un înlocuitor care să îi ducă misiunea nobilă mai departe.

Primul sezon al serialului The Sandman a adaptat exclusiv primele două volume ale seriei, respectiv Preludes & Nocturnes și The Doll’s House, dar și anumite părți din cel de-al treilea volum intitulat Dream Country, respectând cu mare fidelitate evenimentele descrise în materialul sursă și găsind un echilibru optim între acestea și o serie de elemente narative originale pentru a construi o poveste excelent gândită și structurată, care să aducă în modernitate aventurile lui Morpheus și ale aliaților săi, dar care să păstreze intact spiritul mitic distinctiv al operei lui Gaiman. Prin urmare, era de așteptat ca echipa creativă a proiectului să păstreze aceeași abordare și în cazul celui de-al doilea sezon, noile episoade lansate folosind drept surse principale de inspirație ultimele trei volume ale seriei, și anume Season of Mists, The Kindly Ones și The Wake, dar și câteva povestiri din romanele Dream Country, Fables and Reflections și Brief Lives, conturând astfel un tablou narativ general deosebit de ambițios și de complex, care împletește caracterul cvasi-episodic al serialului cu o macronarativă captivantă, dezvoltată gradual pe fundalul celorlaltor evenimente portretizate, pentru a desăvârși o experiență cinematografică perfectă din punct de vedere compozițional/tematic, care nu doar că face dreptate seriei de romane grafice a autorului britanic, ci aduce pe micile ecrane una dintre cele mai epice și meditative incursiuni în esența primordială a universului nostru, dar și în profunzimile umanității și ale poveștilor care ne-au dat viață.

Cu siguranță, nu toți privitorii se vor arăta deschiși spre un asemenea mod de prezentare neconvențional, care înlocuiește conflictele supranaturale palpitante cu numeroase secvențe lungi de dialog expozițional și monologuri introspective, însă acest caracter unic face parte din configurația de bază a proiectului și modificarea radicală a acestuia ar fi ruinat atmosfera onirică specifică scrierilor lui Gaiman. Așadar, fiecare cadru devine un narator în sine, creatorii serialului folosind pânza mitică oferită de materialul sursă și o cinematografie absolut impecabilă pentru a picta povești care transportă publicul peste mări și țări (Grecia Antică sau Parisul revoluționist), prin timp și spațiu (Centrul Universului sau Regatul Visării), dar și prin dimensiuni alternative sau ținuturi de basm (Infernul sau Regatul Zânelor), totul în slujba unei călătorii care sfidează regulile cinematografiei clasice și canoanele genului fantasy/dark fantasy pentru a da viață unei producții care mitologizează cu succes o operă literară deja iconică. Replicând farmecul legendelor care ne-au modelat lumea și creând o punte de legătură între acestea și perspectiva modernă asupra spiritualității/supranaturalului, serialul Netflix se dedică unei misiuni greu de definit în termeni simpli sau de cuprins în integralitate în cuvinte complexe și nu în experiențe individuale, provocând fiecare privitor în parte să se imerseze complet în această narativă pentru a-i putea înțelege genialitatea unică și a-i internaliza toate cheile interpretative uluitor de relevante.

Totodată, având în vedere expansivitatea narativă explorată în acest sezon, efortul creativ de a construi o încrengătură de povești coerente și perfect echilibrate a fost unul uriaș, însă rezultatul final s-a dovedit a fi unul neașteptat de bine închegat și cadențat, unele fire narative fiind folosite pentru a adăuga contur acestei lumi și a aprofunda sfera tematică a proiectului (călătoria lui Morpheus în Infern pentru a cere eliberarea Nadei, banchetul zeilor organizat pentru a stabili soarta Infernului sau călătoria lui Morpheus alături de Delirium în căutarea fratelui lor pierdut), iar altele avansând cu atenție și respect macronarativa serialului (tragedia lui Orpheus și impactul acesteia asupra lui Morpheus, încercările lui Morpheus de a sfida profeția Furiilor și a-și găsi un înlocuitor sau planurile machiavelice ale lui Loki și Puck de a provoca distrugerea Visării și a Stăpânului său), completând astfel un tablou general pe cât de ambițios și multilateral dezvoltat, pe atât de expresiv și de spectaculos. Pe cale de consecință, era oarecum previzibil ca același nivel calitativ superior să caracterizeze și deznodământul nou lansatului sezon, acesta fiind deosebit de emoționant și de subversiv, îmbrăcând evenimentele desfășurate pe ecran într-o haină a melancoliei și încheind majoritatea firelor narative dezvoltate în cel mai satisfăcător mod posibil, însă care poate fi descris și ca dramatic, polarizant sau ambiguu, ceea ce nu face altceva decât să consolideze caracterul polivalent al unei capodopere cinematografice fantasy de netăgăduit.

Ultimul capitol unde producția The Sandman strălucește cu desăvârșire este cel al performanțelor actoricești, acestea fiind livrate de una dintre cele mai talentate și numeroase distribuții aduse laolaltă în ultimii ani, care reușesc în unanimitate să personifice anumite forțe cosmice, zeități, personaje literare sau concepte abstracte pentru a da viață universului multifațetat în care oamenii trăiesc alături de divinitate într-o armonie precară, fără a pierde din vedere caracterul absurd al acestei comuniuni atipice și credibilitatea/autenticitatea celor care trăiesc în interiorul ei. Fără nicio urmă de îndoială, Tom Sturridge (Sweetbitter) livrează rolul carierei sale în pielea protagonistului Morpheus, un personaj pe umerii căruia se află responsabilitatea de a guverna periculosul tărâm al Viselor și care duce o viață plină de regrete mascate și neîmpliniri sufletești, dar care învață în acest sezon să renunțe la masca aroganței și a cinismului divin după ce petrece mai mult timp în rândurile umanității, o experiență care îi schimbă intransigentului erou perspectiva asupra vieții și a universului, ceea ce îi oferă talentatului actor oportunitatea de a explora și celelalte laturi ale misteriosului Dream, precum cea altruistă, cea vulnerabilă sau cea amiabilă, iar felul în care Sturridge își folosește vocea eterică și mimica facială pentru a transmite cu discreție emoțiile și trăirile contrastante ale personajului său îl transformă pe relativ puțin cunoscutul interpret într-una dintre cele mai versatile și subapreciate figuri ale generației sale.

În ceea ce-i privește pe ceilalți actori care le dau viață membrilor familiei Nesfârșiților, Kirby Howell-Baptiste (Sugar) fură din nou toată lumina reflectoarelor în rolul lui Death, fiind în acest sezon protagonista unui nou episod special care îi pune în valoare candoarea vulnerabilă și pofta de viață molipsitoare a celei mai puternice forțe din univers, iar simpatica actriță surprinde cu jovialitate și sensibilitate toate valențele acestui personaj contradictoriu, prin intermediul căruia serialul își încheie aventurile pe micul ecran într-un mod pe cât de abstract și trist, pe atât de optimist și poetic. Din păcate, Mason Alexander Park (Quantum Leap) și Donna Preston (Dead Boy Detectives) nu au prea multe lucruri de făcut în acest sezon, întrucât Desire și Despair au doar câteva apariții sporadice care, deși le pun în valoare talentele unice ale actorilor, nu le oferă acestora posibilitatea de a aduce ceva nou în interpretările lor, iar Adrian Lester (Renegade Nell) are câteva contribuții semnificative în pielea stoicului Destiny, chiar dacă acestea sunt creionate intenționat în mod superficial pentru a reliefa caracterul muabil al forței pe care o întruchipează. În schimb, Esmé Creed-Miles (Hanna) face o treabă excelentă în rolul lui Delirium, mezina familiei și cea mai colorată/haotică prezență din acest sezon, tânăra actriță oferind o performanță care îmbină sensibilitatea aparte și nebunia frumoasă a personajului său pentru a cuceri inimile privitorilor, în timp ce Barry Sloane (Passenger) merită măcar a fi menționat pentru rolul fenomenal pe care îl livrează în pielea taciturnului și înțeleptului frate rebel Destruction.

Referitor la ceilalți actori care fac parte din această distribuție fenomenală în roluri mai mult sau mai puțin importante, timpul și spațiul sunt mult prea limitate pentru a putea vorbi pe îndelete despre toate aparițiile marcante care îți fac simțită prezența în acest sezon, însă unii dintre ei, precum Vivienne Acheampong (Jackdaw), Boyd Holbrook (A Complete Unknown), Jenna Coleman (Victoria) și Gwendoline Christie (Severance), revin din sezonul anterior pentru a livra noi tururi de forță în rolurile bibliotecarei Lucienne, coșmarului Corinthian, magicienei Johanna Constantine și diavolului Lucifer, adăugând alte nuanțe intrigante în portretele unor personaje care par a fi la început captive într-un plan cosmic aparent infailibil, dar care învață să sfideze soarta pentru a-și obține libertatea fizică/emoțională/spirituală mult dorită. În același timp, printre noile adiții din ultimul sezon care merită să fie amintite se numără Freddie Fox (Slow Horses) și Jack Gleeson (Game of Thrones), doi cameleoni care fac o treabă excepțională în rolurile antagoniștilor Loki și Puck, Ann Skelly (The Nevers), care aduce un suflu blând în rolul zânei Nuala, Clive Russell (Catherine the Great) și Laurence O’Fuarain (The Witcher: Blood Origin) în pielea ursuzilor zei nordici Odin și Thor, dar și Ruairi O’Connor (The Spanish Princess), care îmbracă într-un ambalaj înduioșător tragedia vieții lui Orpheus, și Jacob Anderson (Interview with the Vampire) în rolul lui Daniel Hall, cea mai enigmatică și importantă prezență din acest sezon.

Deși numele lui Neil Gaiman provoacă repulsie în ultima vreme din cauza acuzațiilor care i-au fost aduse recent și care sunt în conflict direct cu tot ceea ce autorul britanic a reprezentat de-a lungul anilor prin intermediul operelor sale, iar un anumit segment al publicului asociază în mod firesc sentimentele pe care le au față de creator și față de operele sale literare/cinematografice, faptul că producția The Sandman a reușit să revină pe micile ecrane într-o formă atât de spectaculoasă nu poate decât să confirme încă o dată impactul și relevanța unor povești care transcend barierele spațiului și timpului pentru a încânta noi generații de fani și a ne învăța că puterea de a visa este una care nu cunoaște opreliști sau limite, poate doar cele definite de imaginația noastră infinită. Așadar, după un prim sezon care a luat prin surprindere pe toată lumea și care a deschis porțile spre o nouă abordare revigorantă în matricea clasică a genului fantasy/dark fantasy, cel de-al doilea și ultim sezon al epopeei mitice intitulate The Sandman aduce în fața privitorilor o experiență de neuitat, formată dintr-o poveste ambițioasă, o direcție generală onirică, o abordare contemplativă, o cinematografie impecabilă și o distribuție excelentă, care se face remarcată drept una dintre cele mai frumoase, complete și complexe producții cinematografice ale anului 2025, dar și una dintre capodoperele relativ subapreciate în prezent, însă despre care ne vom aduce aminte de fiecare dată când îndrăznim să închidem ochii și sa visăm la eternitate.

Evaluare serial THE SANDMAN Sezonul 2

1. Actorie – 5/5
2. Poveste – 5/5
3. Regie – 5/5
4. Scenariu – 5/5
5. Imagine – 5/5
6. Entertainment Value – 5/5

Scor Final – 5/5