The Life of Chuck (Recenzie) – O odă perfectă adusă vieții și conexiunilor umane, interpretată impecabil în pași de dans și în nuanțe tematice subtile, se distinge drept o nouă capodoperă cinematografică modernă

by Alex Haulică · 1 septembrie 2025

Mike Flanagan (The Fall of the House of Usher) este unul dintre cei mai buni și mai talentați regizori ai ultimului deceniu, versatilul creator fiind mintea din spatele unor producții cinematografice care au revoluționat genul horror în moduri absolut uluitoare, împletind particularitățile clasice ale acestui gen cu sensibilitățile artistice moderne pentru a oferi publicului o serie de proiecte, precum The Haunting of Hill House sau Midnight Mass, pe care istoria le va aminti cu siguranță drept două dintre cele mai bune seriale lansate vreodată. De asemenea, Flanagan s-a făcut remarcat în mod deosebit pentru legătura strânsă pe care o are cu Stephen King (Salem’s Lot), un binom creativ care a dat naștere multor producții încununate cu laurii succesului și cu aprecierea fanilor legendarului scriitor (Doctor Sleep sau Gerald’s Game), iar vara anului 2025 ne aduce pe marile ecrane cea mai nouă colaborare dintre cei doi maeștrii ai genului horror, pelicula The Life of Chuck, adaptare a nuvelei cu același nume din colecția If It Bleeds, fiind o experiență cinematografică unică în ultimii ani, cu o sferă tematică multistratificată, o distribuție remarcabilă și o direcție generală atipică, ale cărei genialitate și excelență compozițională îi conferă acesteia titulatura de capodoperă cinematografică modernă, mai mult decât meritorie de a fi amintită în panteonul celor mai bune filme ale anului curent, dar și ale ultimului deceniu.

The Life of Chuck urmărește povestea lui Chuck Krantz (Tom Hiddleston/Jacob Tremblay/Benjamin Pajak), un contabil iubitor de dans, dar cu un destin greu de gestionat, în diferite stadii importante ale vieții sale tumultoase, surprinzând atât momentele de bucurie din copilăria tragică a acestuia sau cele de melancolie din adolescența sa provocatoare, cât și cele de împlinire sufletească pe care le-a avut la maturitate și până în ziua în care călătoria lui a ajuns la un final dramatic, explorând diferitele moduri în care fiecare experiență trăită de acesta, precum și fiecare persoană care a făcut parte din trecutul lui, i-au influențat perspectiva unică asupra existenței noastre pe acest Pământ. După cum se poate observa, complexitatea narativă specială a acestei producții nu poate fi cuprinsă în termeni simpli, așa că recenzia curentă se va abține din a oferi alte detalii cu privire la aventurile lui Chuck Krantz pe marele ecran, invitându-i în schimb pe cititori să experimenteze această odă spectaculoasă adusă vieții și conexiunilor umane individual, nu doar de teama de a nu strica magia acestei experiențe cinematografice unice, ci pentru că genialitatea tematică și excelența compozițională a proiectului nu merită să fie reduse la câteva simple propoziții descriptive sau fraze laudative care nu ar reuși să îi facă dreptate filmului așa cum ar merita și care le-ar răpi privitorilor oportunitatea de a-și trage propriile concluzii din această odisee transcendentă, indiferent de natura mai mult sau mai puțin pozitivă a acestora.

Cu toate acestea, există anumite aspecte definitorii care trebuie să fie amintite în cadrul acestei cronici de film atipice, iar acestea se referă preponderent la felul în care mereu surprinzătorul Mike Flanagan a reușit să transpună nuvela originală The Life of Chuck din variantă scrisă în variantă audio-vizuală, păstrând aceeași structură inedită a povestirii originale (trei capitole distincte, plasate în trei perioade de timp diferite din istoria de viață a personajului eponim, respectiv copilărie/adolescență, maturitate și senectute, fiecare cu un alt set de personaje și cu un substrat tematic deopotrivă unitar și dispersat), dar folosindu-se de numeroase artificii stilistice impresionante (coloana sonoră nostalgică, cinematografia cvasionirică sau narațiunea livrată de o figură omniscientă) pentru a desăvârși o veritabilă perlă a coroanei cinematografiei moderne, care ne provoacă pe fiecare dintre noi să privim retrospectiv/introspectiv în profunzimele existenței noastre de-a lungul acestei călătorii cu scopul de a găsi și înțelege însemnătatea, valoarea și impactul vieții noastre aparent banale, dar fără de care lumea nu doar că ar fi mai săracă, ci și lipsită de strălucire. În mod absolut evident, acest exercițiu creativ neobișnuit de ambițios pe care ni-l propune Flanagan nu este deloc unul care va fi pe placul tuturor privitorilor, din motive care par cel puțin evidente, dacă nu chiar revelatoare, însă, pentru acel segment al publicului care va avea răbdarea să descopere gradual chintesența acestei narative fascinante, viața nu va mai părea niciodată la fel ca înainte, demonstrând astfel puterea transformatoare a unei capodopere artistice așa cum publicul modern are de foarte puține ori plăcerea de a mai vedea în vremurile noastre.

În ceea ce privește sfera tematică multistratificată a filmului lui Flanagan, aceasta își găsește originile în cea mai veche și mai importantă întrebare la care fiecare om care a călcat pe această planetă a cugetat la un moment dat, și anume care este menirea noastră pe acest Pământ, din care se răsfrâng și alte dileme precum importanța conexiunilor interumane, diferența dintre realitatea obiectivă și cea percepută de ochii noștri sau valoarea individuală/colectivă a fiecărui moment trăit de-a lungul vieții, punând accent în special pe fragilitatea ființei umane și pe nevoia de a găsi bucuria de a trăi fiecare zi de parcă ar fi ultima pentru a fructifica existența noastră scurtă în această lume, chiar și atunci când suntem puși față în față cu inevitabilitatea morții. Mai mult decât atât, așa cum Stephen King s-a folosit de una dintre cele mai cunoscute poezii ale scriitorului american Walt Whitman, intitulată Song of Myself, pe post de cheie a tabloului general conturat, nici Mike Flanagan nu s-a lăsat mai prejos și a transformat versul „I contain multitudes” (în traducere liberă: Eu sunt compus dintr-o multitudine de elemente) într-un mesaj definitoriu al acestei producții cinematografice revoluționare, reliefând vastitatea și complexitatea existenței umane, alcătuită din totalitatea amintirilor, trăirilor, experiențelor care construiesc un univers personal în continuă expansiune, însă care se stinge odată cu trecerea noastră în neființă, lăsând în urma sa tot ceea ce fiecare dintre noi am reușit să acumulăm/realizăm de-a lungul timpului.

Deși acest mod de prezentare distinctiv reprezintă o piatră de încercare pentru toți cei care își doresc să experiementeze povestea lui Chuck Krantz, dar care nu reușesc să se identifice cu sfera tematică propusă, felul în care fiecare dintre cele trei capitole ale filmului sunt puse în scenă va atrage cu siguranță atenția pasionaților de cinema, primul capitol descriindu-se drept o dramă apocaliptică plină de mistere indescifrabile și interacțiuni premonitorii emoționante, al doilea capitol dedicându-se în totalitate unei secvențe iconice de dans care i-a marcat existența protagonistului în moduri revelatoare, iar cel de-al treilea și ultim capitol aducând în prim plan trecutul înduioșător al personajului titular și oferind publicului toate răspunsurile de care aveau nevoie pentru a rezolva enigma vieții acestuia, tot acest puzzle cinematografic perfect culminând într-o manieră extrem de satisfăcătoare și de edificatoare, care închide cu măiestrie această buclă temporală metafizică și ne invită pe fiecare dintre noi la câteva momente de contemplare și reexaminare ontologică. Desigur, tot acest efort creativ notabil necesită implicarea totală a privitorului în povestea expusă, o cerință care va polariza publicul cu siguranță și va ridica semne de întrebare cu privire la relevanța unei asemenea abordări într-un context cinematografic atât de volatil și de reticent în fața inovației artistice, însă temeraritatea regizorală a lui Flanagan îi va aduce cu siguranță acestuia recunoașterea pe care o merită din plin, transformând acest proiect într-o operă care merită din plin să poarte titulatura de magnum opus a polivalentului cineast.

Ultimul capitol unde producția The Life of Chuck excelează fără nicio urmă de îndoială este cel al performanțelor actoricești, acestea fiind livrate de o distribuție pe cât de numeroasă, pe atât de talentată, formată din colaboratorii obișnuiți ai lui Flanagan, dar și din câteva chipuri noi, care s-au mulat perfect după stilul acestuia pentru a aduce la viață universul fabulos al personajului titular. Nu mai este un secret pentru nimeni că Tom Hiddleston (Loki) este unul dintre cei mai buni și mai versatili actori ai generației sale, acesta strălucind în mod deosebit în rolul lui Chuck Krantz în toate cele trei capitole ale poveștii, chiar dacă este piesă centrală doar în cel de-al doilea capitol al acesteia, acolo unde cameleonicul actor își demonstrează talentele unice de dansator în cea mai dinamică și emblematică secvență a filmului, înainte de a transmite fără prea multe cuvinte, doar prin mimică și gestică, un întreg spectru de emoții în momentul în care Chuck are o revelație crucială despre viață, creionând astfel portretul unui protagonist cu o profunzime aparte și o bucurie de a trăi molipsitoare, care îi oferă lui Hiddleston posibilitatea de a livra una dintre cele mai puternice performanțe din întreaga sa carieră. Totodată, Benjamin Pajak face o treabă excelentă la debutul său cinematografic în pielea copilului Chuck, care își găsește un refugiu sufletesc în dans și în compania bunicilor săi devotați, o misiune pe care tânărul actor o duce la bun sfârșit cu o inocență nativă înduioșătoare, în timp ce Jacob Tremblay (Harley Quinn) creează o punte de legătură între interpretările lui Pajak și Hiddleston, fiind de altfel și actorul cu cea mai limitată prezență pe ecran din acest trio, dar pe umerii căreia se află sfera afectivă a proiectului.

În ceea ce-i privește pe ceilalți membri care fac parte din distribuție, Chiwetel Ejiofor (The Old Guard 2) și Karen Gillan (Guardians of the Galaxy Vol. 3) fac o treabă extraordinară în rolurile lui Marty Anderson și Felicia Gordon, protagoniștii primului capitol al filmului și două personaje care găsesc puterea necesară de a sfida venirea apocalipsei pentru a-și reînnoda relația de dragoste, iar Mark Hamill (The Sandman), Matthew Lillard (Bosch), Carl Lumbly (Captain America: Brave New World) și Kate Siegl (Hush) sunt alte câteva prezențe care merită a fi menționate în mod special pentru că personajele lor episodice livrează unele dintre cele mai reflexive și profunde monologuri ale ultimului an, a căror impact emoțional nu ar fi avut atâta putere în absența unor performanțe cel puțin la fel de valoroase precum greutatea materialului pe care l-au avut de interpretat. Din păcate, timpul și spațiul sunt mult prea limitate pentru a putea discuta pe îndelete despre toate numele mai mult sau mai puțin cunoscute care contribuie la definirea universului fantastic în care trăiește Chuck și pe care Mike Flanagan l-a adus la realitate cu atât de multă vivacitate și melancolie, însă cei care trebuie să fie măcar menționați pentru rolurile memorabile pe care le livrează sunt Rahul Kohli (Death and Other Details), Mia Sara (Ferris Bueller’s Day Off), Annalise Basso (Snowpiercer), Violet McGraw (M3GAN 2.0) și Samantha Sloyan (The Midnight Club), iar Nick Offerman (Mission: Impossible – The Final Reckoning) merită o mențiune specială pentru felul cinic și lipsit de emfază în care narează povestea lui Chuck Krantz, o voce aparent omniscientă care devine aproape un personaj în sine până la sfârșitul filmului.

Într-un an 2025 în care numeroase voci creative importante și-au demonstrat talentele unice pe micul/marele ecran sub diferite forme și cu rezultate care mai de care mai spectaculoase sau mai greu de înțeles, dar și într-un context socio-cultural în care arta cinematografică pare să își fi pierdut din puterea și relevanța pe care le avea odinioară, chiar dacă artificialitatea anumitor motive invocate pe această temă pune sub semnul întrebării adevăratele intenții ale celor care le postulează, faptul că Mike Flanagan și alți creatori de aceeași valoare reușesc să sfideze eventualele critici și controverse pentru a da naștere unor experiențe de viață în sine, îmbrăcate în ambalajul mai mult sau mai puțin comercial al unor capodopere artistice indubitabile, este dătător de speranță pentru viitorul aparent instabil al acestei industrii. Prin urmare, pelicula The Life of Chuck vine ca o gură de aer proaspăt în această vară, făcându-se remarcată drept o odă spectaculos de autentică adusă vieții, bucuriei de a trăi și conexiunilor umane, alcătuită dintr-o poveste ambițioasă, o abordare neconvențională, o direcție regizorală specială și o distribuție remarcabilă, și demonstrând încă o dată cu măiestrie puterea inegalabilă a artei cinematografice contemporane, un tot unitar pentru care perfecțiunea pare nesemnificativă și a cărui genialitate trebuie experimentată individual pentru a putea fi interiorizată pe deplin, mai mult decât meritoriu de a fi plasat în panteonul celor mai complexe și complete producții ale anului 2025, dar și de a purta titulatura de capodoperă cinematografică modernă și de magnum opus a polivalentului cineast.