Elio (Recenzie) – Studiourile Pixar revin cu una dintre cele mai frumoase surprize ale anului 2025, susținută de un limbaj vizual unic și un substrat tematic înduioșător

by Alex Haulică · 11 septembrie 2025

După un an 2024 în care pelicula Inside Out 2 a doborât toate recordurile la box office pentru a obține titlul de filmul animat cu cele mai mari încasări din istorie, dar și după o perioadă post-pandemică oarecum nesigură în ceea ce privește calitatea și profitabilitatea ultimelor proiecte lansate, studiourile Pixar rămân în continuare un veritabil titan al industriei cinematografice moderne, bucurând generații întregi de fani de toate vârstele prin felul unic în care oferă lecții de viață deosebit de importante și de relevante pentru contextul sociocultural actual, totul învelit într-un ambalaj comercial pe cât de vibrant și de distractiv, pe atât de profund și de emoționant. Astfel, faptul că cel mai nou proiect al lor a fost primit cu oarecare reținere de publicul larg este mai mult decât dezamăgitor, mai ales pentru că nivelul calitativ al acestui proiect se ridică la aceleași standarde înalte cu care ne-am obișnuit deja, însă producția Elio a făcut o figură frumoasă în această vară, oferind privitorilor o experiență cinematografică memorabilă, susținută de un limbaj vizual impresionant, o distribuție onorabilă și un substrat tematic înduioșător, care, în ciuda tuturor factorilor externi care i-au devalorizat calitățile indiscutabile, se face remarcat drept unul dintre cele mai bune filme ale anului 2025, dar și un nou clasic în devenire al studiourilor Pixar.

Elio urmărește povestea lui Elio Solis (Yonas Kibreab), un tânăr orfan cu o imaginație bogată, care a rămas în grija mătușii Olga (Zoe Saldaña) după moartea tragică a părinților săi, însă care nu își găsește locul în societate decât atunci când descoperă vastitatea magnifică a spațiului cosmic, iar din acel moment întreaga sa atenție se concentrează asupra vieții extraterestre și stabilirii unei căi de comunicare între omenire și vecinii noștri intergalactici, chiar dacă fanteziile sale îl alienează și mai mult de cei din jurul său și amenință să strice relația și așa tensionată dintre el și noul său tutore. Crezând că astfel își va putea face prieteni noi și va putea fi înțeles așa cum nimeni altcineva nu o poate face, Elio se infiltrează într-o seară în unitatea militară în care lucrează mătușa sa și reușește să trasmită un mesaj în cosmos, iar o navă extraterestră își face la scurt timp apariția pe orbita Pământului și îl poartă pe tânărul protagonist până în inima Communiversului, o organizație vastă din care fac parte reprezentanții tuturor planetelor din sistem. Cu toate acestea, bucuria lui Elio este curmată prematur după ce fiorosul Lord Grigon (Brad Garrett) declară război Communiversului, iar neexperimentatul ambasador al Pământului trebuie să gestioneze pe cont propriu o criză intergalactică de proporții uriașe, să îl salveze pe noul său prieten de la o soartă crâncenă, să găsească drumul spre casă înainte de a fi prea târziu și să se descopere pe sine de-a lungul unei aventuri spectaculoase care va schimba soarta galaxiei., dar și cea a familiei Solis.

Având în vedere că pelicula Elio trebuia să fie lansată inițial în primăvara anului 2024, iar regizorul original Adrian Molina (Coco), care de altfel și-a folosit experiența de viață proprie pentru a contura povestea eroului eponim, a fost înlocuit în timpul perioadei de producție de către binomul Madeline Sharafian/Domee Shi (Turning Red), era de așteptat să existe o oarecare inconsecvență compozițională între viziunile creative ale celor două echipe implicate în acest proiect, întreaga experiență suferind numeroase schimbări drastice în ceea ce privește structura poveștii, tonul aventurii și substratul tematic propus, însă această tranziție dificilă nu își face deloc simțită prezența pe parcursul filmului, din contră, este perfect implementată pentru a împăca cele două dimensiuni ale poveștii și a livra un produs final care menține aceeași magie unică a narativei anterioare, dar cu o nouă strălucire artistică fantastică. Așadar, călătoria intergalactică a lui Elio nu se rezumă la a fi o călătorie transformatoare doar pentru personajul titular, ci pentru toți cei cu care acesta interacționează și pentru întreaga galaxie în sine, reliefând teme de actualitate în climatul social contemporan, precum singurătatea și nevoia de a fi înțeles sau importanța conexiunilor emoționale și a acceptării de sine, prin ochii inocenți ai unui protagonist care nu își găsește locul în univers, dar care este pregătit să traverseze cosmosul pentru a-și afla adevărata menire, punând astfel bazele unei aventuri pe cât simplă în aparență, pe atât de complexă în profunzime.

În mod surprinzător, tabloul general construit nu este la fel de expansiv precum ne-ar fi dat de gândit la o primă impresie, împărțindu-și atenția între eforturile lui Elio de a-l opri pe Lordul Grigon înainte de a cuceri Communiversul și încercările Olgăi de a investiga misterul dispariției nepotului său, dar lăsând relativ neexplorate multe alte aspecte ale acestei lumi fascinante (spre exemplu, istoria și implicațiile organizației interplanetare, precum și ale celor care fac parte din ea), iar acest caracter univoc simplifică în mod neinspirat povestea, răpindu-i adesea șansa de a dezvolta universul familiei Solis dincolo de restricțiile perspectivelor limitate ale acestora. Totuși, fiecare fir narativ elaborat are o contribuție semnificativă într-o imagine de ansamblu, cu precădere cel dedicat relației de prietenie dintre Elio și tânărul Glordon (Remy Edgerly), care constituie de altfel și punctul de atracție principal al filmului, iar asta face ca macronarativa conturată să pară mult mai amplă decât este de fapt, totul culminând cu un deznodământ atipic pentru o producție de o asemenea anvergură, concentrat pe soluționarea tuturor conflictelor într-o manieră al cărei dinamism singular este denotat de sfera afectivă a proiectului, nu de amenințarea nefavorabilă a unei confruntări spațiale intense, permițându-i pe această cale substratului tematic emoționant să intre în prim plan și să ajute la desăvârșirea unei concluzii aparent definitive și profund satisfăcătoare, dar care lasă o ușă deschisă pentru o eventuală călătorie viitoare în acest univers.

Pe lângă toate aspectele pozitive menționate deja, producția Elio strălucește la capitolul cinematografie, stilul de animație unic al studiourilor Pixar fiind folosit și de această dată în mod eficient pentru a da viață spațiului cosmic impresionant prin care eroul titular călătorește pe drumul către sine, valorificând aspectul vizual distinctiv și memorabil al fiecărei specii extraterestre în parte, dar și al fabulosului spațiu din interiorul Communiversului, în contrast cu austeritatea rece a unității militare în care trăiește familia Solis, completând astfel un tablou spectaculos de vibrant și de fluid, chiar dacă oarecum similar cu cel văzut în nenumărate alte rânduri în precedență. Mai mult decât atât, performanțele vocale sunt un alt element de referință pentru acest proiect, Yonas Kibreab (Sweet Tooth) acaparând toata atenția publicului în rolul efervescentului Elio, un tânăr care își ascunde traumele emoționale în spatele unei măști joviale și a unui caracter șotios, dar care învață ca urmare a evenimentelor la care participă să aprecieze lucrurile pe care le are deja în viața sa, nu cele la care visează cu ochii deschiși sub cerul înstelat, în timp ce Zoe Saldaña (Emilia Perez) face o treabă excelentă ca de obicei în rolul mătușii Olga, un personaj care se vede nevoit să își sacrifice visurile profesionale pentru a avea grijă de năzbâtiosul său nepot, contribuind activ la conturarea sferei afective a proiectului, tot așa cum Brad Garrett (Saturday Night) și Remy Edgerly (Sing 2) livrează două performanțe memorabile în rolurile duo-ului tată/fiu Grigon și Glordon, având un parcurs evolutiv înduioșător oglindit în cel al protagoniștilor Elio/Olga.

Deși ultimele producții Pixar nu s-au mai bucurat de aceeași susținere unanimă din partea publicului și nici de încasările record de altădată, nivelul calitativ al acestora nu a reprezentat niciodată elementul provocator al celei mai nefericite perioade din istoria îndrăgitelor studiouri, renumele lor fiind afectat mai mult din cauza unor factori externi, născuți din natura instabilă a industriei cinematografice moderne și a felului dezamăgitor în care publicul larg a ajuns să interacționeze cu aceasta, decât de vreun aspect component al proiectelor în sine. Astfel, pelicula Elio este una dintre cele mai frumoase surprize ale acestei veri, oferind privitorilor de toate vârstele o experiență cinematografică memorabilă, formată dintr-o poveste complex de simplă, un limbaj vizual spectaculos, o distribuție fantastică și un substrat tematic emoționant, un ansamblu de elemente ale cărui valoare și unicitate vor putea fi descoperite abia în timp, odată ce contextul nefavorabil în care a fost lansat se va modifica, iar spiritele încinse ale unui auditoriu din ce în ce mai greu de mulțumit se vor fi stins, permițându-i unei animații cu totul și cu totul speciale să intre în galeria celor mai bune filme Pixar ale ultimilor ani din postura de clasic în devenire.