28 Years Later (Recenzie) – Un peisaj post-apocaliptic inedit, susținut de o poveste bipartită intrigantă și o distribuție notabilă, însă cu o execuție inconsecventă și un caracter polarizant

by Alex Haulică · Published 16 septembrie 2025 · Updated 16 septembrie 2025

La începutul anilor 2000, înainte ca producții precum The Walking Dead sau World War Z să dețină supremația într-o nișă spectaculoasă a cinematografiei de tip horror, binomul creativ format din Danny Boyle (Slumdog Millionaire) și Alex Garland (Warfare) a revoluționat această industrie prin intermediul peliculei iconice 28 Days Later, împrumutând elementele clasice introduse de legendarul George Romero (Dawn of the Dead) în proiectele sale cu/despre zombi, dar ancorându-le în temerile/sensibilitățile societății moderne, pentru a da naștere unui produs final care dăinuie până în prezent drept unul dintre cele mai influente filme de acest gen din toate timpurile. Cu toate acestea, după ce lansarea dezamăgitoare a proiectului 28 Weeks Later părea să fi curmat prematur ambițiile acestei francize horror nascente, ambiguizând viitorul său vreme de mai bine de 15 ani, vara anului 2025 aduce în atenția publicului o nouă aventură plasată în același peisaj post-apocaliptic inedit, pelicula 28 Years Later oferind un suflu revigorant acestui univers fascinant printr-o poveste bipartită intrigantă și o distribuție notabilă, însă al cărei succes este diminuat din cauza unei execuții inconsecvente și a unui caracter polarizant, marcând astfel debutul unui nou capitol deopotrivă ofertant și nesigur al unei trilogii horror îndelung așteptate.

28 Years Later urmărește povestea lui Spike (Alfie Williams), un tânăr care trăiește alături de familia sa, formată din intransigentul său tată Jamie (Aaron Taylor-Johnson) și catatonica sa mamă Isla (Jodie Comer), într-o comunitate insulară izolată de restul Marii Britanii, ai cărei membri luptă de mai bine de 28 de ani împotriva unui virus letal care a pus stăpânire pe întreaga țară, transformându-i pe cei infectați într-o armată de morții vii aparent imbatabilă și veșnic aflată în căutare de noi victime. Ajuns în pragul maturității, Spike se aventurează în necunoscut în compania tatălui său pentru a trece ritualul de inițiere care îi este impus fiecărui membru al comunității, descoperind treptat ororile inimaginabile care trăiesc dincolo de hotarele sigure ale insulei sale și o serie de secrete îngrijorătoare ascunse adânc în inima sălbaticului teritoriu continental, ceea ce îi schimbă radical perspectiva asupra existenței umane și a priorităților sale de viitor. Prin urmare, determinat să își salveze mama din ghearele bolii incurabile, Spike o convinge pe Isla să plece împreună în căutarea misteriosului Dr. Kelson (Ralph Fiennes), însă această nouă aventură îl obligă pe protagonist să se folosească de toate lucrurile învățate în trecut pentru a salva una sau mai multe vieți din calea morților vii, chiar dacă pericolele pe care le are de înfruntat se dovedesc a fi mult mai terifiante și mai dramatice decât și-ar fi putut închipui acesta vreodată.

Deși primele două filme din această franciză au fost plasate în același univers și pe aceeași axă temporală, urmărind seturi de personaje diferite, dar unite de nevoia singulară de supraviețuire în fața dușmanului comun, distanța de aproape două decenii între dilogia originală și prima parte a trilogiei moderne nou lansate a făcut ca proiectul 28 Years Later să abandoneze multe dintre elementele narative introduse în precedență (răspândirea virusului pe plan global sau eforturile de a găsi un leac împotriva acestuia), ceea ce le-a permis lui Boyle și Garland să creioneze o nouă poveste inspirată din eforturile lor creative din trecut, dar plasată într-un peisaj post-apocaliptic dezolant, limitat ca întindere narativă față de predecesorii săi (producția se desfășoară exclusiv pe teritoriul Marii Britanii și se focusează pe un număr redus de personaje) și mult mai ancorat în dimensiunea psiho-emoțională a acestei experiențe decât pe spectacolul visceral inerent unui proiect de acest gen. Desigur, violența și grotescul reprezintă în continuare două dintre elementele definitorii ale călătoriei inițiatice în care pornește Spike, însă felul în care echipa de producție a ales să abuzeze de anumite tehnologii moderne pentru a evoca spiritul tulburător al filmelor cu zombi de odinioară nu a fost cel mai fericit, transformând fiecare confruntare dintre protagoniști și adversarii lor infectați într-o experiență de tip VR, care strică adesea imersiunea totală a privitorului în poveste printr-un simulacru tranzitoriu deficitar executat și folosit în mod obsesiv.

Din fericire, problemele cu care se confruntă această producție din punct de vedere tehnic, excepție făcând capitolul cinematografie, acolo unde filmul se dedică unei adordări de tip documentar pentru a surprinde frumusețea statică și serenitatea primejdioasă ale unui univers stins, nu își fac simțită prezența și în ceea ce privește tabloul narativ general propus de echipa creativă, acesta având o structură bipartită intrigantă și extraordinar de bine implementată pentru a găsi un echilibru perfect între cele două stagii ale călătoriei lui Spike, primul concentrându-se pe ritualul de inițiere al acestuia înfăptuit alături de tatăl său, iar cel de-al doilea pe cursa contra timp în care acesta pornește alături de mama sa în căutarea Dr. Kelson, oferind astfel privitorilor două experiențe cinematografice distincte, dar unite de același fir roșu tematic, împachetate în ambalajul cvasicomercial al unei pelicule horror care îmbină arta și spectacolul în moduri inedite. Cu siguranță, această abordare neconvențională nu va fi pe placul tuturor fanilor acestei francize, dar caracterul polarizant al poveștii face parte integrantă din configurația de bază a proiectului și adaugă valoare unei producții care putea cădea cu ușurință în derizoriu din motivele menționate deja, iar privitorii care se așteptau ca această aventură să aibă un ritm accelerat și o dinamică tensionată s-ar putea arăta dezamăgiți de felul în care Boyle/Garland s-au folosit preponderent de amenințarea morților vii pe post de catalizator al unei experiențe profund transformatoare pentru toți cei implicați, nu în maniera clasică deja perimată a celorlaltor proiecte recente de acest gen.

În ceea ce privește deznodământul filmului, acesta survine în urma unei răsturnări de situație surprinzătoare care recontextualizează într-un mod relativ absurd condiția existențială și mitologia infectaților, dar care oferă o finalitate deosebit de emoționantă călătoriei inițiatice a lui Spike, însă al cărei adevărat impact este subminat de apariția unui element disruptiv de ultim moment care transformă întreaga rezoluție într-un spectacol arlechinesc pe cât de neinspirat și de neverosimil, pe atât de subversiv și de șocant, punând bazele următorului film din această trilogie într-o manieră neașteptat de șubredă și de incertă. Totuși, capitolul unde producția 28 Years Later strălucește cu prisosință este cel al performanțelor actoricești, acestea fiind livrate de o distribuție restrânsă numeric, dar capabilă în unanimitate să transmită dincolo de ecran întreg spectrul de emoții simțit de protagoniștii noștri pe tot parcursul acestei călătorii solicitante din punct de vedere fizic/mental. În mod cert, Alfie Williams (His Dark Materials) este cea mai frumoasă surpriză din această distribuție, tânărul actor dându-i viață lui Spike cu o anumită inocență înduioșătoare, dar și cu o voință de fier, însă experiențele de viață prin care protagonistul trece îl obligă să se maturizeze înainte de vreme și să se adapteze la condițiile nefavorabile ale lumii în cel mai traumatizant mod posibil, o misiune deosebit de provocatoare pentru un interpret lipsit de prea multă experiență scenică, dar de care Williams se achită impecabil de la început până la sfârșit.

Referitor la ceilalți membri care fac parte din distribuție, Jodie Comer (The Bikeriders) se face remarcată în mod deosebit în rolul Islei, mama suferindă a personajului principal, dar și cel mai mare sprijin al său, iar frumoasa actriță reușește să livreze o performanță de o vulnerabilitate aparte în a doua jumătate a filmului, atunci când personajul său intră în lumina reflectoarelor și contribuie enorm la finalizarea parcursului evolutiv al fiului său, chiar dacă modul în care alege să facă acest lucru va stârni rumoare și lacrimi în rândurile privitorilor. De cealaltă parte, Aaron Taylor-Johnson (Nosferatu) are o prezență mult mai limitată pe ecran decât ne-am fi așteptat, dar valorifică fiecare moment pe care îl are la dispoziție pentru a creiona portretul lui Jamie, figura paternă cu care Spike dezvoltă pe parcurs o relație marcată de toxicitate și neîncredere, dar care îi oferă acestuia resursele necesare pentru a supraviețui într-o lume necruțătoare, ceea ce îi permite actorului să își folosească șarmul unic pentru a suplini neajunsurile morale/comportamentale ale controversatului personaj. În schimb, Ralph Fiennes (Conclave) face o treabă excelentă ca de obicei în rolul Dr. Kelson, o prezență aproape mitică în prima parte a poveștii, dar care acaparează toată atenția atunci când își face apariția, fiind o întruchipare fantastică a sferei tematice valoroase a proiectului și livrând câteva dintre cele mai puternice, sensibile și profunde monologuri ale ultimului an, a căror rezonanță va dăinui în mintea și sufletul fiecărui privitor mult timp după terminarea filmului grație unei noi performanțe excepționale livrate de legendarul actor britanic.

Chiar dacă fascinația publicului pentru producțiile cu/despre zombi pare să se fi diminuat treptat în ultimii ani, fie din cauza unei suprasaturații generale cu privire la această ramură spectaculoasă a cinematografiei moderne de tip horror, fie din cauza lipsei de originalitate sau de inovație care a acaparat această industrie de la o vreme încoace, revenirea binomului creativ Boyle/Garland la cârma unei noi trilogii plasate în același peisaj post-apocaliptic dezolant care a scris istorie acum mai bine de două decenii părea să fie exact gura de aer proaspăt de care această nișă avea nevoie pentru a-și recâștiga popularitatea și relevanța de odinioară. În mod surprinzător sau nu, pelicula 28 Years Later s-a dovedit a fi una dintre cele mai inedite și mai controversate experiențe cinematografice ale anului 2025, oferind publicului larg o nouă aventură captivantă, susținută de o poveste bipartită intrigantă, un substrat tematic bogat și o distribuție notabilă, însă care suferă din cauza unei direcții generale nesigure și a unei execuții adesea deficitare, fapt pentru care caracterul polarizant intrinsec al proiectului ajunge să primeze în fața aspectelor pozitive ale acestuia în moduri nefavorabile, ambiguizând viitorul ofertant al francizei horror în forma sa actuală, dar propunând un exercițiu artistic ale cărui temeraritate și ambiție merită recunoscute.