Tron: Ares (Recenzie) – Un spectacol vizual-auditiv desăvârșit, dar cu o direcție narativă inconsecvent de actuală, descriu cu modestie mult amânata întoarcere în Rețeaua digitală

by Alex Haulică · Published 27 octombrie 2025 · Updated 27 octombrie 2025

De-a lungul ultimului deceniu, avansurile semnificative făcute în industria tehnologiei și ascensiunea îngrijorător de fulminantă a inteligenței artificiale au devenit două dintre cele mai importante teme de discuție pentru societatea contemporană, iar efectele acestora se resimt atât în viața noastră de zi cu zi, cât și în domeniul artistic, acolo unde evoluția tehnologică le-a permis creatorilor să împingă limitele realității și imaginației până dincolo de ceea ce era perceput în trecut a fi posibil, dar a devenit la rândul său și o problematică pe care aceștia au folosit-o drept sursă de inspirație pentru poveștile lor mai mult sau mai puțin previzionare. Așadar, una dintre cele mai de succes francize care au abordat acest subiect este seria Tron, lansată la începutul anilor 1980 cu mare fast înainte de a cădea în derizoriu, apoi reînviată în anul 2010 prin proiectul Tron: Legacy și bucurându-se de un succes răsunător înainte de a avea soarta predecesorului său, iar anul 2025 marchează încă o încercare a celor de la Disney de a da startul unui nou capitol din povestea faimoasei Rețele digitale, pelicula Tron: Ares oferind privitorilor un spectacol vizual-auditiv desăvârșit, dar al cărui potențial de a-și valorifica pe deplin metafora profundă intrinsecă este diminuat din cauza unei narative inconsecvente, precum și a unor performanțe actoricești modeste, fapt pentru care nici această producție nu își va duce la bun sfârșit misiunea mesianică promisă.

Tron: Ares urmărește povestea lui Eve Kim (Greta Lee), noua directoare a faimoasei companii ENCOM și o puternică susținătoare a ideii de a folosi tehnologia în scopuri de binefacere, care se află într-un perpetuu război deschis cu Julian Dillinger (Evan Peters), directorul companiei rivale Dillinger Systems și un miliardar egocentric determinat să folosească tehnologia în scopuri militare, amândoi dedicându-și viața și timpul găsirii unui cod de permanență, cu ajutorul căruia construcțiile digitale din Rețea pot fi aduse în lumea reală, fără a mai avea vreun termen de expirare restrictiv. După ce Eve descoperă într-una dintre călătoriile sale că infamul cod se află printre lucrurile legendarului programator dispărut Kevin Flynn (Jeff Bridges), întregul conflict capătă o cu totul altă anvergură, iar invidiosul Dillinger, dornic să își îndepărteze rivala definitiv și să revendice premiul suprem aflat în posesia acesteia, îl trimite pe urmele sale pe Ares (Jared Leto), un program augmentat cu inteligență artificială, dar care alege să își abandoneze misiunea inițială și să o ajute pe protagonistă să scape cu viață în schimbul promisiunii de a folosi codul asupra lui pentru a-i conferi libertatea mult râvnită, declanșând astfel o cursă contra timp plină de adrenalină și suspans prin una sau mai multe dimensiuni, la capătul căreia se află fie salvarea omenirii din calea unui inamic digital aparent imbatabil, fie condamnarea totală a ambelor lumi la pierzanie.

Având în vedere că primul film Tron a fost lansat în anul 1982 și deci construit în jurul anumitor concepte tehnologice incipiente (posibilitatea de a crea un univers digital alternativ și de a intra/ieși din el cu ajutorul internetului), iar pelicula Tron: Legacy a preluat ideile originale ale francizei și le-a adus în modernitate în mod absolut uluitor, schimbând pentru totdeauna limbajul vizual al acestei serii science-fiction și explorând avansurile tehnologice fascinante de la nivelul anilor 2010 (punând bazele unei Rețele mult mai vaste, dinamice și versatile, îmbinând elementele de tip cyberpunk cu tonurile de neon și o coloană sonoră synth-pop), era de așteptat ca și pelicula Tron: Ares să vină în siajul predecesorilor săi direcți și să propună o nouă schimbare de direcție pentru relativ subapreciatul proiect transmediatic, mai ales pentru că absența de 15 ani de pe marile ecrane le-a oferit creatorilor o sursă inepuizabilă de inspirație în acest sens. Din păcate, numeroasele schimbări creative și amânări logistice suferite au diminuat întrucâtva potențialul acestui film de a livra un produs final remarcabil, povestea propusă fiind una adânc înrădăcinată în realitatea noastră cea de toate zilele (influența alarmantă a companiilor tehnologice la nivel global, folosirea abuzivă a tehnologiei și dependența de aceasta, precum și ascensiunea necontrolată a programelor cu inteligență artificială), dar al cărei mesaj central se pierde din cauza unei inconsecvențe narative dezamăgitoare și a unor eforturi nu pe deplin convingătoare de a trata acest subiect important ca pe mai mult decât un simplu substrat tematic devenit deja stereotipic.

Pe cale de consecință, tabloul narativ general al filmului este centrat pe o singură idee principală, respectiv încercările lui Eve de a proteja codul de permanență în fața lui Julian Dillinger și ulterior de a-l ajuta pe Ares să își câștige independența/umanitatea înainte ca timpul său de expirare să îl elimine complet din Rețea, având o structură asemănătoare cu cea a unui thriller de supraviețuire multistratificat și disputat la granița dintre două lumi, una reală, în care distrugerile materiale, pierderile umane și consecințele sunt deosebit de grave și ireversibile, iar alta digitală, în interiorul căreia imposibilul devine posibil și mizele poveștii cresc direct proporțional cu inventivitatea și abilitățile unice ale celor aflați în conflict, dar care ajung să se întrepătrundă în moduri neașteptat de captivante pentru a consolida atmosfera tensionată și caracterul imprevizibil ale unei curse contra timp decisive pentru viitorul omenirii. Totuși, anumite decizii creative luate pe parcurs s-au dovedit a fi nu foarte inspirate până la final (soluționarea abruptă a unor fire narative majore, introducerea/eliminarea unor povești/personaje lipsite de impact sau schimbările nefavorabile de direcție și întreruperile frecvente de ritm), iar asta are efecte grave asupra deznodământului, acolo unde, deși narativa are un final satisfăcător, emoționant, moralizator și dinamic, există în permanență un sentiment de insuficiență compozițională, din cauza căruia o dezvăluire intrigantă de ultim moment, ofertantă pentru o posibilă continuare viitoare (improbabilă în condițiile de față), vine doar ca un alt semn revelator al potențialului uriaș irosit de acest film.

În mod evident, dacă la capitolul scenariu producția Tron: Ares se prezintă în mod mai mult sau mai puțin fericit, depinde de așteptările fiecărui privitor în parte, același lucru nu poate fi spus și despre efectele speciale folosite pentru a da viață Rețelei digitale și a tuturor părților componente ale sale, echipa creativă a proiectului întrecându-se pe sine pentru a aduce la realitate o lume absolut uluitoare și de a o integra cu măiestrie într-un context nu foarte diferit de cel obișnuit, folosind un limbaj vizual asemănător cu cel cyberpunk/neon din trecut, dar adus la un cu totul alt nivel calitativ pentru a pune în scenă unele dintre cele mai spectaculoase, ambițioase și memorabile secvențe de acțiune ale anului (intrarea prin efracție a echipei lui Ares în serverul ENCOM, urmărirea pe vehiculele digitale din suburbii sau cea de-a lungul oceanului digital al Rețelei, precum și confruntarea finală dintre Ares și escadrila condusă de Athena). Desigur, tot acest tablou fantastic nu ar fi avut același impact în absența unei coloane sonore la fel de electrizante, dar și la acest capitol producția regizată de Joachim Rønning (Pirates of the Caribbean: Dead Men Tell No Tales) strălucește indiscutabil, celebra trupă Nine Inch Nails înlocuindu-i pe cei de la Daft Punk și îmbrăcând întreaga poveste într-un ambalaj acustic inedit (care îmbină muzica rock industrială cu cea electronică, synth-pop și darkwave), a cărui contribuție nu doar că ajută proiectul să își creeze o identitate proprie, dar complementară cu cea a francizei, ci contribuie la desăvârșirea unui veritabil regal cinematografic vizual-auditiv de neratat, în ciuda aspectelor polarizante ale sale.

În ceea ce privește performanțele actoricești din acest film, niciunul dintre actorii implicați nu livrează vreo performanță notabilă, deși fac eforturi vizibile de a eleva un scenariu modest, iar Greta Lee (The Studio) este probabil interpreta cu cea mai valoroasă contribuție, Eve Kim fiind un personaj cu un trecut tragic, determinat să onoreze amintirea surorii sale prin munca filantropică începută de aceasta în domeniul tehnologiei, chiar dacă asta este în detrimentul propriilor sale vise de viitor, dar a cărui viață ia o turnură dramatică în ziua în care ia contact direct cu lumea digitală și trebuie să învețe să apeleze la toate resursele de care dispune pentru a supraviețui evenimentelor în care este implicată voluntar/involuntar, iar talentata actriță face o treabă excelentă în a surprinde atât latura sensibilă a protagonistei, cât și cea eroică, chiar și atunci când titulatura aceasta nobilă îi este subminată din cauze cel puțin bizare, dacă nu chiar absurde. În schimb, Jared Leto (Morbius) livrează o performanță indecisă în pielea personajului Ares, o construcție digitală imbatabilă în luptă, dar care ascunde o fire curioasă în spatele unei măști stoice, războinicul iubitor de muzica trupei Depeche Mode fiind și protagonistul de facto al proiectului care îi poartă numele, însă muzicianul devenit actor nu reușește să găsească un echilibru în acest rol șablonard, oscilând între o interpretare carismatică și una lipsită de credibilitate, ceea ce nu poate fi decât dezamăgitor pentru cei care doreau să vadă o mai mare versatilitate din partea controversatului artist, grație căreia parcursul evolutiv nefinisat al eroului titular ar fi avut o mai mare încărcătura emoțională.

Referitor la ceilalți membri care fac parte din distribuție, Evan Peters (American Horror Story) se descurcă onorabil în rolul lui Julian Dillinger, antagonistul central al filmului, care simbolizează imaginea standardizată a miliardarului egocentric lipsit de moralitate și cunoștință, mereu pregătit să recurgă la cele mai reprobabile acțiuni pentru a-și apăra propriile interese și orbit de lăcomie în așa fel încât ajunge să își pericliteze viața și familia în moduri dramatice, iar cameleonicul actor livrează o nouă interpretare memorabilă cum ne-a obișnuit, deși finalitatea parcursului său este ambiguă și sărăcește întreaga producție de rezoluția aparent definitivă conturată. De cealaltă parte, Jodie Turner-Smith (Star Wars: The Acolyte) se face remarcată în mod deosebit în rolul Athenei, o construcție digitală fidelă până în pânzele albe misiunii sale, indiferent de metodele mai mult sau mai puțin ortodoxe la care apelează pentru a-și duce sarcina la bun sfârșit, aspecte care i-au permis mereu surprinzătoarei actrițe să transmită dincolo de ecran conflictul interior cu care se confruntă antagonista, oglindindu-i parcursul involutiv în cel al lui Ares pentru a reliefa diferitele straturi interpretative ale discuției cu privire la inteligența artificială, în timp ce Gillian Anderson (Sex Education) și Jeff Bridges (The Old Man) completează această garnitură actoricească onorabilă în rolurile lui Elisabeth Dillinger și Kevin Flynn, însă prezența lor este mult mai limitată decât ar fi fost de dorit pentru ca impactul emoțional al contribuției lor să aibă vreo relevanță aparte, personajele lor fiind reduse la simple apariții expoziționale de fundal.

Într-o eră în care tehnologia pare să fi pus stăpânire pe viețile noastre în întregime, acaparându-ne toată atenția cu mirajul său digital omnipotent și distrăgându-ne astfel atenția de la cele mai frumoase și definitorii aspecte ale experienței umane, faptul că studiourile Disney au avut curajul de a reînvia o franciză science-fiction care, încă de la începuturile sale modeste din anii 1980, a dat dovadă de o calitate previzionară greu de negat nu poate fi decât îmbucurător pentru fanii longevivi ai proiectului transgenerațional intitulat Tron, chiar dacă eforturile sale de a aduce povestea în modernitate nu au avut efectul scontat întrucât viitorul îngrijorător prezis de acesta a devenit deja prezentul nostru. Prin urmare, mult amânata peliculă Tron: Ares a ajuns în cinematografe în toamna anului 2025 drept una dintre cele mai polarizante experiențe cinematografice ale ultimelor luni, oferind privitorilor ocazia de a se reîntoarce în faimoasa Rețea digitală pentru o nouă aventură fascinantă, susținută de un spectacol vizual-auditiv impresionant, o regie dinamică și o distribuție onorabilă, însă al cărei adevărat potențial de a avea succes într-un context atât de volatil este diminuat din cauza unei inconsecvențe narative dezamăgitoare și a unui mesaj central insuficient valorificat, fapt pentru care acest proiect reprezintă doar o altă încercare pe cât de memorabilă, pe atât de modestă de a reda francizei strălucirea de neon de odinioară.