Honey Don’t (Recenzie) – Un film neo-noir queer avangardist și subversiv, dar cu o premisă irosită, o execuție neconvingătoare și o distribuție slab valorificată

by Alex Haulică · Published 29 octombrie 2025 · Updated 29 octombrie 2025

Frații Coen reprezintă unul dintre cele mai de succes duo-uri creative ale cinematografiei moderne, talentații regizori aflându-se în spatele unora dintre cele mai avangardiste și subversive producții ale ultimelor două decenii, precum No Country For Old Men, Fargo, Inside Llewyn Davis sau The Big Lebowski, care nu doar că au obținut susținerea și aprecierea unui public aflat mereu în căutare de inovație, ci au ajuns să fie premiate cu cele mai înalte distincții din industrie. Cu toate acestea, drumurile celor doi frați au luat-o în direcții diferite la începutul anilor 2020, Joel Coen lansând până în prezent doar spectaculoasa ecranizare monocromatică The Tragedy of Macbeth, iar Ethan Coen dedicându-se unei trilogii neoficiale cu buget redus, începută în anul 2024 prin pelicula Drive-Away Dolls și continuată în 2025 cu proiectul Honey Don’t, un film neo-noir croit după același stil parodistic inconfundabil al creatorului, însă care se clatină sub presiunea unei premise complet irosite, a unei execuții neconvingătoare și a unei distribuții slab valorificate.

Honey Don’t urmărește povestea lui Honey O’Donahue (Margaret Qualley), un detectiv particular dintr-un mic orășel însorit din California, care se implică în cazul morții suspecte a unei tinere pe care o contactase în prealabil pentru a fi următoarea ei clientă, dar care și-a găsit sfârșitul într-un accident de mașină misterios, în spatele căruia pare să se afle nimeni altul decât pastorul corupt Drew Devlin (Chris Evans), membru important al unei rețele internaționale de trafic de droguri. Curioasă din fire și dornică să găsească răspunsuri clare cu privirea la moartea posibilei sale cliente, Honey pornește într-o aventură plină de provocări personale/profesionale dramatice, ajungând astfel să descopere că dispariția tinerei este strâns legată de o altă serie de omucideri rămase nesoluționate, așa că ambițioasa protagonistă decide să apeleze la ajutorul agentei de poliție MG Falcone (Aubrey Plaza) pentru a dejuca planurile cultului religios condus de alunecosul Devlin și a scoate la iveală o serie de secrete adânc ascunse în inima orașului de provincie.

După cum se poate observa din acest sumar, talentatul Ethan Coen și echipa sa au reușit să construiască un scenariu intrigant, care îmbină elemente din genurile murder mystery și neo-noir, dar îmbrăcat într-un ambalaj umoristic negru, iar efortul rezultat este cu siguranță unul care merită apreciat pentru felul inedit în care parodiază trăsăturile de bază ale ambelor genuri (detectivul singuratic și cinic, personajul de tip femme fatale sau corupția instituțională), dar folosind o abordare subversivă pentru a înșela așteptările publicului și a sfida convențiile cinematografice tradiționale în încercarea a aduce în modernitate o poveste clasică, dar cu un parfum queer incontestabil. Din păcate, majoritatea deciziilor creative luate în acest sens nu au făcut altceva decât să conducă narativa pe o pantă descendentă abruptă, misterul central fiind extrem de slab dezvoltat și incoerent soluționat, iar celelalte povești adiacente (relația dintre Honey și Falcone, drama familială a protagonistei sau încercările lui Devlin de a-și acoperi urmele) aglomerând inutil firul narativ principal în așa fel încât tabloul construit ajunge să se năruie complet până la final, acolo unde un deznodământ absurd, grăbit și confuz încheie această aventură neconvingătoare în cel mai dezamăgitor mod posibil, în ciuda potențialului vizibil de care dăduse dovadă inițial.

Pe lângă problemele evidente de la nivelul scenariului, o încropeală tonală, o estetică anacronistică incertă și un substrat tematic neclar, pelicula Honey Don’t nu strălucește nici la capitolul performanțelor actoricești, fiecare interpret în parte fiind captiv într-o interpretare stereotipică ridicolă pentru a păstra caracterul parodistic al filmului, dar eșuând lamentabil în a trece dincolo de ecran emoția sau dinamica momentului într-o manieră credibilă. Așadar, Margaret Qualley (The Substance) livrează probabil cea mai bună performanță din acest proiect, talentata actriță interpretând-o pe detectiva Honey O’Donahue cu o nonșalanță androgină fermecătoare, dar căzând de multe ori pradă unei monotonii afective lipsite de naturalețe, ceea ce anulează în totalitate parcursul evolutiv al protagonistei și o transformă pe aceasta într-un participant cvasipasiv la evenimentele desfășurate pe ecran. În schimb, Aubrey Plaza (Agatha All Along) este o prezență absurd de absentă în rolul polițistei MG Falcone, un personaj insuficient conturat pentru ca răsturnarea de situație în centrul căreia se află să poată avea vreun efect major, în timp ce Chris Evans (Materialists) atrage toată atenția în straiele bisericești ale lui Drew Devlin, un pastor care își folosește șarmul unic și retorica hipnotizantă pentru a masca monstrul odios care se ascunde în interiorul său, oferindu-i actorului șansa de a eleva materialul modest care i-a fost înmânat.

După ce filmul său precedent nu s-a bucurat de aprecierea pe care numele Coen obișnuia să o evoce în inimile cinefililor, faptul că cel mai nou proiect al lui Ethan Coen pare să sufere aceeași soartă nefericită nu ar trebui să fie o surpriză pentru nimeni întrucât această serie autointitulată „lesbian B-movie trilogy” se adresează unui public țintă extrem de nișat, iar, dacă nici măcar nivelul său calitativ nu reușește să câștige notorietate, asta înseamnă că lucrurile nu sunt atât de optimiste precum ar fi fost de dorit pentru viitorul carierei sale independente. Prin urmare, proiectul Honey Don’t se descrie drept un film neo-noir avangardist și subversiv, care se folosește de o abordare parodistică și o estetică anacronistică pentru a reda atmosfera unui murder mystery de tip queer, însă ale cărui ambiții și așa modeste se năruie din cauza unei narative incoerente, unei execuții deficitare și a unei distribuții nevalorificate, irosind astfel potențialul unei premise inedite și provocatoare dintr-o nevoie absurdă de a moderniza în mod dezamăgitor o poveste clasică.