Frankenstein (Recenzie) – O capodoperă cinematografică gothică, perfectă sub aspect compozițional, vizual și tematic, aduce în modernitate o operă literară care a scris istorie

by Alex Haulică · 24 noiembrie 2025

Mary Shelley este unul dintre cele mai cunoscute și reprezentative nume ale literaturii victoriene de tip gothic, autoarea britanică fiind geniul din spatele uneia dintre cele mai influente povești scrise vreodată, și anume Frankenstein; or, The Modern Prometheus, a cărui moștenire legendară dăinuie până în ziua de azi drept romanul prototip care a pus bazele întregului gen science-fiction, devenind astfel un termen de referință pentru viitoarele generații de scriitori din acest domeniu și fiind reinventată de-a lungul secolelor sub diferite forme care mai de care mai creative pentru a-și consolida locul de seamă în analele istoriei. Așadar, faptul că polivalentul regizor Guillermo del Toro (Pinocchio) a decis să își folosească talentele unice pentru a aduce în modernitate această poveste clasică a dat naștere uneia dintre cele mai puternice și iconice experiențe ale anului 2025, pelicula Frankenstein făcându-se remarcată drept o capodoperă gothică perfectă din toate punctele de vedere, fiind formată dintr-o narativă emoționantă, o metaforă centrală profundă, o abordare contemplativă, o cinematografie spectaculoasă și o distribuție unanim imperială, care nu doar că merită recunoscută drept cea mai bună și completă ecranizare de până acum a operei eponime, ci și percepută ca un veritabil regal cinematografic contemporan, mai mult decât meritoriu de a purta titulatura de magnum opus al fabulosului cineast mexican.

Frankenstein urmărește povestea excentricului om de știință Victor Frankenstein (Oscar Isaac), un chirurg obsedat de ambiția de a descoperi o metodă prin care să poată învinge moartea și să descopere viața veșnică prin intermediul experimentelor sale cel puțin macabre, care primește într-o zi o propunere neobișnuită din partea negustorului de arme Henrich Harlander (Christoph Waltz), misteriosul bărbat oferindu-se să finanțeze ultimul proiect al protagonistului și să îi acorde acestuia resursele necesare pentru a construi un colos format din cadavre umane, căruia ulterior să îi dea suflarea vieții cu ajutorul unei mașinării încărcate cu electricitate provenită din fulgere naturale. Așa cum era de așteptat, deși experimentul lui Frankenstein a fost unul reușit, ambițiile primejdioase ale omului de știință s-au dovedit a avea consecințe imprevizibile atunci când nou născuta Creatură (Jacob Elordi) începe să gândească independent, ca urmare a relației atipice pe care o leagă cu tânăra Elizabeth Harlander (Mia Goth), ceea ce declanșează un conflict dramatic între cei doi eroi, unul dintre ei eliberându-se de sub controlul creatorului său cu scopul de a descoperi tainele vieții și ale morții, iar celălalt fiind pregătit să își sacrifice sufletul pentru a-și putea îndrepta greșelile din trecut și a-și ucide progenitura rebelă înainte de a fi prea târziu, fără ca vreunul dintre ei să fie conștient de prețul pe care îl vor avea de plătit în slujba idealurilor lor.

Având în vedere că noul film Frankenstein reprezintă un proiect de suflet al regizorului Guillermo del Toro, acesta încercând de aproximativ două decenii să aducă la realitate viziunea sa unică asupra romanului eponim scris de Mary Shelley în perioada de apogeu a literaturii gothice, dar întâmpinând numeroase probleme creative, logistice sau bugetare care l-au împiedicat până în prezent să își dea frâu liber imaginației pentru a contura tabloul distinctiv al acestei povești iconice, faptul că produsul final realizat în colaborare cu platforma Netflix poate fi plasat cu ușurință în panteonul celor mai bune producții cinematografice de acest gen din toate timpurile nu constituie un simplu laudatio nemeritat sau dus la extrem, ci o altă confirmare elocventă a măiestriei artistice a cineastului de origine mexicană, care nu doar că reprezintă cea mai bună adaptare contemporană a unui material sursă care a scris istorie, ci o încununare absolut excepțională a tuturor eforturilor sale creative de până acum. Prin urmare, del Toro și-a folosit particularitățile artistice consacrate, precum fascinația pentru grotesc, structura compozițională de tip basm, favorizarea efectelor practice în detrimentul celor generate pe calculator, paleta de culori întunecată, cadrele largi picturale și simbolistica religioasă sau mitologică, pentru a creiona o experiență cinematografică lipsită de cusururi vizibile și fidelă sub o formă optimizată textului scris de autoarea britanică, dar care strălucește îndeosebi din perspectiva unei sfere tematice valoroase căreia i se dedică la perfecție, ancorată într-o serie de paradigme perene de tip viață/moarte, iubire/ură, acceptare/ostracizare, ambiție/lăcomie, răzbunare/iertare, care scot în evidență cu sensibilitate metafora centrală aflată la baza acestei capodopere, și anume limita fină dintre om și monstru.

În mod absolut evident, ca orice adaptare cinematografică a unui opere literare, del Toro și colaboratorii săi au fost nevoiți să aducă anumite schimbări majore în configurația de bază a arhicunoscutei povești, ca de pildă eliminarea/adăugarea/alterarea unor personaje secundare importante, transformarea lui Frankenstein într-un personaj mult mai antagonistic și a Creaturii într-un erou mult mai puțin virulent, precum și simplificarea conflictului general și conturarea unui deznodământ diferit, iar aceste decizii creative provocator de fascinante ar putea fi percepute de un anumit segment al publicului drept lipsite de respect față de materialul sursă și chiar în contradictoriu cu mesajul original al narativei, însă niciuna dintre aceste modificări mai mult sau mai puțin drastice nu i-au făcut un deserviciu major experienței conturate, din contră, au propus o reinterpretare cu parfum gothic și savoare modernă a unei epopei filosofice îmbrăcate în ambalajul comercial al unei producții care îmbină cu măiestrie genurile horror, science-fiction și dark fantasy. Totodată, împrumutând încă de la bun început aceeași structură de tip poveste în ramă prezentă în opera sursă, filmul este împărțit în două capitole distincte, unul centrat pe perspectiva lui Victor Frankenstein, iar celălalt pe cea a Creaturii, întrerupte adesea de anumite interludii care adâncesc misterul conflictului dintre cei doi protagoniști, iar aceasta a fost exact lovitura de geniu de care proiectul avea nevoie pentru a aprofunda metaforă centrală antemenționată, a cărei prezență evidentă/subtilă reprezintă firul roșu tematic fără de care del Toro nu ar fi putut să exploreze toate nuanțele unei confruntări morale/ideologice dintre un creator și creația sa, respectiv dintre un părinte și copilul său, oglindind astfel în mod remarcabil propria relație cu al său magnum opus.

Fără doar și poate, tabloul general al filmului Frankenstein este unul pe cât de complex și captivant, pe atât de ambițios și multistratificat, fiind construit exclusiv în jurul celor două călătorii complementare ale lui Victor Frankenstein și ale Creaturii sale, pornind de la povestea de origine a omului de știință titular și până la momentul de apogeu/de cumpănă al carierei sale profesionale, precum și de la clipa nașterii monstrului cu chip om și până la episodul descoperirii de sine într-un context dramatic, din care izvorăsc o serie de alte elemente narative extraordinar de bine scrise și puse în scenă (frustrările sentimentale și traumele din copilărie ale lui Victor, intențiile ascunse ale lui Harlander, relația dintre Creatură și Elizabeth sau cea dintre el și bătrânul orb, precum și experiențele marinarilor danezi naufragiați în mijlocul confruntări dintre om și monstru), a căror contribuție individuală/colectivă este una esențială și îmbogățește o experiență cinematografică deja valoroasă din toate punctele de vedere. Pe cale de consecință, luând în considerare toate aspectele discutate anterior, nu ar trebui să fie o surpriză pentru nimeni că finalul acestei producții, deși se diferențiază observabil de cel al lui Mary Shelley, este unul cel puțin la fel de notabil, dacă nu chiar mult mai emoționant decât cel cu care am fost obișnuiți, del Toro portretizând ultima întâlnire dintre Frankenstein și Creatură într-o manieră concludentă și dătătoare de speranță cu privire la destinele potrivnice ale personajelor, însă al cărei caracter tragic nu este denotat de dinamica violentă a acestei confruntări mult așteptate, ci este conferit de cheia tematică specială în care întreaga secvență finală ne este relevată, ceea ce nu face nimic altceva decât să contribuie la conturarea unui deznodământ mult mai autentic, reținut și contemplativ decât cel original.

Ultimul capitol unde producția Netflix se prezintă imperial este cel al performanțelor actoricești, acolo unde o distribuție unanim fenomenală reușește să dea viață acestui univers aflat la granița dintre realitatea istorică a Epocii Victoriene și tabloul fictiv al unei lumi relativ anacronice, fără a pierde din vedere tentele întunecate sau ușor absurde care caracterizează povestea lui Frankenstein și a creației sale și livrând performanțe deosebit de credibile pe tot parcursul filmului, chiar și atunci când contextul în care se află în anumite momente le este ostil sau când prezența lor pe ecran este mai limitată decât ar fi fost de dorit. Așadar, Oscar Isaac (Moon Knight) face o treabă memorabilă ca de obicei în rolul lui Victor Frankenstein, un om de știință torturat de propriul trecut tulburător, dar și de ambițiile sale profesionale neobișnuite care îl aduc pe un drum fără cale de întoarcere, apelând la toxicitatea parentală cu care a fost crescut pe post de liant al relației atipice pe care o leagă cu creația sa, dar trezindu-se alături de aceasta într-un cerc vicios pictat în culori pline de furie, regret și cruzime, care scoate treptat cele mai întunecate și odioase laturi ale personalității sale, iar versatilul actor găsește cu mare abilitate umanitatea antagonicului creator mascată de fațada vindicativă a acestuia, folosindu-și șarmul personal și cameleonicitatea emotivă pentru a creiona portretul unui antierou pe care îl poți susține cu aceeași ușurință cu care îl poți blama, trecând dincolo de tiparul stereotipic al unui savant nebun cu scopul de a explora profunzimile unui geniu neînțeles de societate sau de sine însuși, dar acceptat de obiectul urii sale, al cărui parcurs evolutiv are un sfârșit tragic previzibil, dar impecabil executat.

În același timp, Jacob Elordi (On Swift Horses) livrează cu siguranță cea mai bună performanță a întregii sale cariere în continuă ascensiune în rolul Creaturii lui Frankenstein, un personaj ale cărui anonimitate și inocență devin caracteristicile sale definitorii, descoperind gradual tainele și frumusețile vieții care i-a fost oferită în mod artificial, dar și ororile de nedescris cu care este nevoit să se confrunte pentru a supraviețui atacurilor unui inamic deghizat într-o figură paternă, care trebuie să învețe pe parcurs să își țină în frâu abilitățile fizice supraomenești și impulsurile virulente înainte ca acestea să depășească limitele moralității insuflate cu duritate sau bunătate de cei pe care îi întâlnește în călătoria sa. Cu toate acestea, fiind înzestrat în mod misterios cu un intelect superior și o busolă empatică admirabilă, Creatura pornește involuntar într-o călătorie inițiatică plină de obstacole nebănuite și provocări inedite, la capătul căreia simpaticul erou va reuși să își descopere, accepte și cultive toate fațetele ființei sale, chiar dacă pierderile sufletești la care este supus îi ambiguizează parcursul evolutiv și îi scot arareori în evidență fragilitatea cu valențe antagonistice de care suferă latent, iar talentatul actor australian face o treabă magistrală în pielea unui personaj atât de dificil de interpretat, întruchipat și interiorizat, găsind emoția umană și simplitatea naivă a monstrului reîncarnat în cele mai mici gesturi sau grimase ale acestuia, în special în momentele în care efectele practice folosite pentru a-i da viață protagonistului îi fac aproape imposibilă misiunea, dar îi oferă mijloacele necesare pentru a livra cu succes una dintre cele mai puternice și reprezentative performanțe actoricești ale anului 2025.

În ceea ce-i privește pe ceilalți membri care fac parte din această distribuție, Mia Goth (MaXXXine) este o prezență mai mult decât încântătoare în rolul lui Elizabeth Harlander, obiectul afecțiunii și ulterior al rivalității celor doi protagoniști, dar și o tânără care împărtășește cu eroii noștri aceeași fascinație pentru aspectele grotești sau ezoterice ale vieții, ceea ce i-a oferit fermecătoarei actrițe posibilitatea de a livra o performanță deopotrivă fermă și sensibilă, în ciuda faptului că absența sa considerabilă din a doua jumătate a filmului îi umbrește întrucâtva impactul general al destinului său nefavorabil. De cealaltă parte, Christoph Waltz (Only Murders in the Building) este și el un element esențial al acestei experiențe fantastice, mereu surprinzătorul interpret făcându-se remarcat de fiecare dată când efervescentul Henrich Harlander defilează pe ecran, acesta fiind un personaj ale cărui intenții adevărate sunt mereu ascunse în spatele unui zâmbet mieros și a unor vorbe bine meșteșugite, dar și piesa centrală dramatică a unuia dintre cele mai importante și emblematice momente ale întregului film, în timp ce Lars Mikkelsen (The Witcher), Charles Dance (The Sandman) și David Bradley (Game of Thrones) completează această garnitură actoricească de excepție din postura unor personaje secundare care, deși apar episodic în câteva momente cheie ale narativei, joacă un rol crucial în dezvoltarea călătoriilor individuale ale protagoniștilor și a căror influență reverberează mult timp după ce aceștia au ieșit din scenă în mod subit, demonstrând încă o dată solemnitatea și talentul indiscutabile ale veteranilor interpreți.

Vestea cum că Guillermo del Toro va fi la cârma unei noi ecranizări spectaculoase a operei literare Frankenstein; or, The Modern Prometheus a fost extrem de bine primită și intens anticipată atât de amatorii stilului gothic și de fanii poveștii clasice, cât și de susținătorii multitalentatului cineast, însă puțină lume s-ar fi așteptat ca produsul final livrat de acesta să fie unul care să revoluționeze nișa cinematografică de care aparține și să devină în scurt timp adaptarea definitorie a legendarului roman science-fiction scris de autoarea britanică Mary Shelley, iar asta nu vine decât ca o nouă confirmare (de altfel deloc necesară, având în vedere palmaresul impecabil al regizorului mexican) a locului pe care del Toro îl ocupă în panteonul celor mai bune, inovative și influente voci creative ale tuturor timpurilor. Astfel, pelicula Frankenstein a fost lansată în această toamnă drept una dintre cele mai puternice și iconice producții ale anului 2025, propunând o reinterpretare cu parfum gothic și o savoare filosofică a unei povești care a scris istorie, susținută fiind de o direcție narativă emoționantă, o abordare contemplativă, un aspect vizual distinctiv și o distribuție unanim imperială, un tot unitar perfect din toate punctele de vedere și mai mult decât meritoriu de a purta titulatura de capodoperă cinematografică modernă, dar și de magnum opus al lui Guillermo del Toro, a cărui moștenire incontestabilă va fi imortalizată în analele istoriei.