Anemone (Recenzie) – Cel mai bun actor al tuturor timpurilor revine pe marile ecrane într-o nouă producție emoționantă, dar cu direcție narativă aproape inexistentă

by Alex Haulică · Published 4 decembrie 2025 · Updated 4 decembrie 2025

În panteonul celor mai buni și importanți actori ai tuturor timpurilor, legendarul Daniel Day-Lewis (The Last of the Mohicans) este un nume care a scris istorie în analele cinematografiei moderne, fiind primul actor în viață (și singurul până la ora actuală) care a obținut nu mai puțin de 3 Premii Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal (My Left Foot, There Will Be Blood și Lincoln) și devenind arhicunoscut pentru stilul său intens de a intra complet în pielea personajelor memorabile pe care le-a interpretat de-a lungul carierei sale spectaculoase, chiar dacă intensitatea meșteșugului său i-a atras adesea și numeroase critici din partea contemporanilor săi. Așadar, după o absență dezamăgitoare de mai bine de 7 ani de pe marile ecrane, fabulosul interpret de origine britanică revine în lumina reflectoarelor în această toamnă în filmul Anemone, primul proiect scris și regizat de fiul său Ronan Day-Lewis, care se face remarcat drept o producție extrem de profundă și emoționantă, însă a cărei metaforă intrinsecă nu este pusă în valoare așa cum ar fi meritat din cauza unei direcții narative aproape inexistente și a unei execuții nu pe deplin convingătoare.

Anemone urmărește povestea lui Ray Stoker (Day-Lewis), un veteran al războiului din Irlanda de Nord, dar a cărui viață personală este zdruncinată complet din cauza traumelor profunde pe care le-a acumulat într-un moment critic al carierei sale militare și care l-au determinat ulterior să se retragă în solitudine într-o cabană izolată din inima pădurii, lăsând în urma sa o familie îndurerată și o sumedenie de întrebări fără răspuns. Totul se schimbă însă în ziua în care fratele său Jem (Sean Bean) decide să se aventureze în necunoscut pentru a-l convinge pe Ray să se întoarcă acasă și să îl ajute să gestioneze criza comportamentală a fiului său Brian (Samuel Bottomley), fără să își închipuie că misiunea pe care și-a asumat-o va fi una mult mai grea decât s-ar fi așteptat inițial, întrucât protagonistul face eforturi necontenite de a scăpa de fantomele trecutului lor comun prin orice mijloace posibile, chiar și cu riscul de a-și strica iremediabil relația cu Jem și a pierde ultima ocazie pe care o are la dispoziție de a-și acorda o nouă șansă la viață.

Având în vedere că Daniel Day-Lewis a ales să revină în fața camerelor după o pauză de 7 ani în cadrul primului proiect regizat de fiul său Ronan, era oarecum de așteptat ca pelicula Anemone (la scrierea căreia a contribuit și legendarul cineast) să se ridice cel puțin pe măsura așteptărilor setate de cariera absolut impresionantă a actorului englez, însă exercițiul creativ propus de perechea tată-fiu s-a dovedit a fi unul neașteptat de profund și contemplativ, fiind construit după structura unică a unei piese de teatru (cu un număr de personaje limitat, decoruri intime și o interiorizare externă a emoțiilor puse în scenă) și apelând la ajutorul dialogurilor/monologurilor revelatoare pentru a adăuga context interacțiunilor emoționante desfășurate pe ecran. Prin urmare, acest mod de prezentare va polariza cu siguranță publicul din două motive, fie pentru că aparenta lipsă de dinamism este în contrast cu direcția generală a filmului, fie pentru că momentele explozive presărate de-a lungul poveștii nu sunt suficiente pentru a putea suplini pe deplin absența vreunui element coeziv, iar aceste puncte controversate ar putea altera experiența privitorilor care nu sunt dispuși să urmărească timp de aproximativ 2 ore zbuciumul interior al protagoniștilor.

Așa cum a fost menționat deja, tabloul narativ general al peliculei regizate de Ronan Day-Lewis este unul concentrat exclusiv pe călătoria afectivă a fraților Stoker, urmărind călătoria lor individuală printr-un trecut comun marcat de tragedii și măcinări sufletești, dar arareori scenariul mută atenția dincolo de hotarele pădurii englezești pentru a explora criza identitară prin care trece tânărul Brian alături de mama sa Nessa (Samantha Morton), ceea ce le-a permis creatorilor să aprofundeze toate nuanțele unei drame psihologice care excelează din punct de vedere tematic, dar lasă de dorit sub aspect compozițional. Dat fiind faptul că abordarea dramaturgică la care a apelat duo-ul Day-Lewis pentru a ilustra povestea lui Ray Stoker nu a fost atât de eficientă precum ar fi fost de dorit, mai ales pentru că execuția anumitor momente plasează întreaga epopee sentimentală a veteranului într-o zonă de ambiguitate cvasionirică, șansele ca deznodământul acestui proiect ambițios să fie unul satisfăcător erau minime, însă acesta s-a dovedit a fi unul relativ satisfăcător din multe puncte de vedere, încheind în mod emoționant conflictul mocnit dintre cei doi frați, dar lăsând la limita interpretabilității rezoluția finală a întregii experiențe din dorința de a-l provoca pe fiecare privitor în parte să găsească răspunsuri elocvente cu privire la mesajul central al filmului.

Singurul capitol unde producția Anemone strălucește din plin este cel al performanțelor actoricești, iar legendarul Daniel Day-Lewis face o treabă magistrală ca de obicei în rolul lui Ray Stoker, un personaj a cărui întreagă viață se învârte în jurul traumelor provenite din trecutul său militar și care alege să trăiască în izolație pentru a-și vindeca rănile sufletești cauzate de o singură decizie dramatică pe care a fost nevoit să o ia împotriva conștiinței sale, iar mereu spectaculosul interpret reușește și de această dată să livreze o performanță impecabilă, care nu doar că surprinde la perfecție toate fațetele unui protagonist cu o latură sensibilă ascunsă în spatele unei atitudini contondente, ci face acest lucru cu o naturalețe inegalabilă și o dorință vădită de a-și dezmorți toți mușchii artistici, consolidându-și astfel încă o dată locul pe piedestalul destinat celui mai bun și versatil actor din toate timpurile. De cealaltă parte, Sean Bean (Deep Cover) se face și el remarcat în rolul protagonistului Jem Stoker, experimentatul interpret folosindu-și talentele unice pentru a-i da viață unui personaj al cărui parcurs este oglindit în cel al fratelui său, dar care luptă împotriva propriilor demoni interiori cu o candoare admirabilă și un devotament nemijlocit, iar Samantha Morton (The Serpent Queen) și Samuel Bottomley (Coldwater) completează această distribuție excepțională în rolurile Nessei și lui Brian Stoker, două prezențe care contribuie semnificativ la ancorarea întregii narative într-o sferă afectivă congruentă cu intenția metaforică a proiectului.

Într-un context instabil în care numele unor actori nu mai este destul pentru a atrage atenția publicului asupra anumitor proiecte din care aceștia fac parte sau a-i putea ispiti pe cinefili să părăsească confortul caselor lor pentru a susține arta cinematografică în forma ei cea mai pură, revenirea mult așteptată a lui Daniel Day-Lewis pe marile ecrane se pregătea a fi unul dintre cele mai importante momente ale anului 2025, însă puțină lume s-ar fi putut gândi că această întoarcere va fi una marcată de controverse și va picta această nouă etapă din cariera legendarului cineast în culori nu foarte favorabile. Cu toate acestea, pelicula Anemone este o dramă psihologică extrem de emoționantă și care nu trebuie ratată de cei în căutare de o experiență cinematografică meditativă în această toamnă, ale cărei substrat tematic valoros și distribuție unanim excepțională nu sunt scoase în evidență precum ar fi meritat din cauza unei scriituri neconvingătoare pe deplin și a unei direcții narative relativ inexistente, ceea ce pune sub semnul întrebării posibilul viitor neanunțat al interpretului, dar și relevanța renumelui acestuia într-o lume în perpetuă schimbare.